Chiar daca mereu e doar o clipa

Am uitat demult cum e sa fi fericit, sau poate n-am stiut niciodata. Poate am cautat atat de mult fericirea incat, am uitat esenta cautarii mele. Sau poate am pierdut-o pe drum. Caci omul fie se lasa furat de mirajul vietii, imbatandu-se cu iluzii, fie e prea atent sa nu o faca. Rezultatul? E acelasi. Fie ca esti prea atent, fie ca esti perfect ignorant, te impiedici. In cautarea fericirii ne poticnim cu totii. Priveam azi in ochii celor care imi sunt aproapem incercand sa ghicesc taina din care se naste umbra de pe chipul lor. N-am izbutit sa patrund in adancul lor. Am vazut doar niste chipuri pe care timpul a sapat riduri, niste buze uscate si lenese, niste ochi goi, atat de goi incat te inecai in goliciunea lor. Si nu, nu am izbutit sa inteleg ceva pentru ca nu era nimic de inteles. Ei nu aveam nici o taina. Erau o taina in sine, a vietii, a timpului, a cautarii, taina unei fericiri pierdute sau poate niciodata gasite cu adevarat. Cum pot sa fie atat de goi? Cum pot sa traiasca fara a cauta sa inteleaga ratiunea vietii, misterele ei? Cum pot sa renunte atat de repede sa caute fericirea? Uite ca pot. Si poate au dreptate. Poate ca viata nu are nicio ratiune, poate nici mistere nu are. Poate fericirea e o notiune abstracta, poate e doar un cuvant stupid introdus in dictionar de un om care dorea sa dea un sens vietii, dorea ca tu si eu sa ne trezim dimineata si sa ne ridicam din pat. Sa ne privim in oglinda si sa ne mintim ca ne-am ridicat pentru a cauta fericirea. De cate mii de ani ne trezim dimineata oare pentru a incepe cautarea? Nu. Oamenii nu se trezesc pentru a lupta, se trezesc pentru ca asa e firesc, pentru ca viata e o relativa, pentru ca timpul e o relativa, pentru ca ne aflam pe colierul unei lumi perfect rotunde. Pentru ca ne nastem si murim. Pentru ca asa va fi mereu. Pentru ca nu traim pentru fericire, tnici macar de dragul vietii nu traim. Traim pur si simplu pentru ca suntem nevoiti sa o facem .Pentru ca nu ne “chinuim” sa fim buni, o facem doar pentru ca ne e frica de iad. Chiar exista iad? Sa fim seriosi, poate fi ceva mai rau decat un om gol, secat, un om in care nici sangele nu mai fuge, un om care a uitat ca undeva in el exiata un “ceva” care se schimba continuu, care nu e constant dar care reprezinta de fapt esenta lui. Acea esenta e un nimic. Si e un nimic pentru ca nu poate fi definita in niciun fel. Poti sa spui cine esti? Nu. Esti o invalmaseala de linii asezate aparent coerent pe certificatul de nastere. Da. Asta esti in lumea materiala. Si cum ramane cu sufletul? De fapt noi suntem inainte de toate niste fiinte spirituale, avem nevoi spirituale. Caci nu hrana ne tine in viata, nu apa, nu soarele. Ci golul din nou, acel gol permanent care ne impinge in bratele intrebarilor existentiale pentru a se umple.
Dar nu, nu asta doream eu sa-ti spun azi. Doream sa-ti spun ca am gasit fericirea. Da, am gasit-o. Si nu, nu e acea fericire monotona la care toti aspiram, acea fericire in care ne inecam constient si care ajunge sa omoare in cele din urma si cel mai profund depozit afectiv din fiintele noastre sarace. E acea fericire in starea ei pura. Nu e fericirea elaborata, o fericire pe care incercam noi de mii de ani sa ni-o inducem, sa ni-o impunem, e fericirea nascuta din mine, din sufletul meu, nu din creierul meu obosit. Am auzit azi ceva ce m-a revoltat “E Craciun! Trebuie sa fim fericiti!”. Nu, complet gresit. “E Craciun, de ce nu renuntam odata la cautarea acelei fericiri perfecte si incercam sa gustam macare din fericiri marunte de-o clipa capabile insa sa ne extazieze?”. De ce sa nu abandonam lupta aceasta absurda. In fond nici nu stim pentru ca luptam.
Am gasit fericirea in momentul in care am renuntat la cautare, m-am abandonat clipei si vietii. Cand am incetat sa mai spun “vreau, imi doresc sa fiu fericita” am primit tot. Tot ceea ce nu avusesem pana acum. Am gasit fericirea langa mine, a stat pitita acolo privindu-ma amuzata cum esuez in cautare ei. Am gasit fericirea sub cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat sa-l cunosc. Am inteles ca poate maine nu il voi mai avea langa mine, poate ieri l-a avut altcineva, dar acum, acum eu il am, nu-l posed, il am asa cum ma are si el pe mine. Il am cu toate clipele in care imi deseneaza zambete pe fata si cu toate lacrimile pe care mi le pune pe obraz. Ma are cu toate clipele in care ma asez in bratele lui si cele in care ii cer sa ma mangaie cand sunt trista. Ne avem si atunci cand suntem tristi, si atunci cand am renunta de 100 de ori unul la altul. Ne avem si atunci cand aruncam regretele dintre noi si lasam copiii se imbratiseze. Ma va avea mereu, il voi avea mereu. Chiar daca mereu e doar o clipa.
Nu stiu daca asta se numeste fericire, stiu insa ca in vocabularul meu e sinonima cu “acea clipa”. Acea clipa cand am vazut in ochii lui chipul meu, cand am simtit in palmele lui caldura palmelor mele, cand sufletele noastre s-au imbratisat.

Miracol de Craciun...

Imi e frica de acest Craciun, frica de esenta lui pierduta printre rafturile copilariei mele, copilarie pe al carui prag curand il voi trece, in sens indvers insa. Copilul care am fost, in prag de Craciun impodobea bradul cu globulete colorate, isi impletea betele pe dupa gat si manca toate bomboanele inainte de a ajunge pe crengutele bradului. Copilul din mine pandea ore in sir cautand sa rezolve misterul cadourilor de sub brad. Copilul din mine astepta pitit pe dupa usa sa vada straiele acelui mos batran si bland, iar cand il zarea ii cerea sa il tina in poale. Copilul din mine simtea atunci miracolul Craciunului, pe care acum doar si-l impune sa simta. Adultul din mine e mai gol insa, nu-l mai asteapta pe mos, nu mai doreste sa ii stea in poala, nici macar nu mai imbraca bradul in rosu. Femeie din mine isi picteaza ochii si buzele superficial si asteapta nerabdatoare ca pendului ceasului sa bata ora 9. Isi ia grabita geanta, cheile si telefonul. Femeia din mine a mai pastrat doar magia ajunului, in care toti crestinii umblam din casa in casa pentru a vesti nasterea Mantuitorului. A pastrat-o dar e incapabila sa-o simta. Sufletul ii e atat de neastamparat incat nici macar nu izbuteste sa ii impuna sa fie fericit, sa simta o magie care pana nu demult era prezent in el. O magie firesca odata. Femeia din mine nu s-a simtit miscata nici macar de glasul tremurand al copiilor care colindau in fata bradului. Am incercat, pe tot parcursul serii, sa simt ceva, "un ceva" care sa imi schimbe sufletul macar pentru o clipa. Am simtit insa un gol. Si goliciunea din mine nu putea fi umpluta nici de prezenta celor dragi aproape, nici de cadourile de sub brad, nici macar de steaua de catifea rostie din varful sau. Ce-mi dorea de fapt? Imi doream sa cred, sa cred in Craciun, in magia si puterea sa. Imi doream sa cred. Atat. Insa nu izbuteam sa cred in nimic, nu izbuteam nici macar sa sper. Si cata speranta se cuibarea in mine in vremea in care sufletul nu imi era atat de patat de lacrimi!
Si totusi cand m-am plictisit sa imi impun sa simt ceva, a aparut "acea clipa". Acea clipa magica care ne apare in fiecare zi in cale, dar noi ne pierdem in amanunte si uitam sa o lasam sa ne bucure sufletul. Eu am hotarat sa o traiesc, fara maine sau ieri. Printre zecile de cuvinte am auzit "cele 3 cuvinte magice". Nu, nu sunt 2. La noi sunt 3. Dar n-am sa iti impartasesc taina lor, ar pali frumusetea din care sunt tesute si m-as ineca in faditatea lor. Vocea lui, din care telefonul nu reusise sa absoarba, ca niciodata de altfel, tremurul emotiei, a spulberat toata neputinta din mine. Am inteles atunci ca anul acesta de Craciun am primit cel mai frumos cadou cu putinta, am inteles ca exista miracole, si el e al meu, miracolul care imi face trupul sa vibreze. Am inteles ca nu am nevoie de nimic, caci ma nas si mor in fiecare clipa sub atingerea degetelor sale mici si buzelor sale insetate. Da exista Craciun, exista magie, exista miracole si exista un mos, sau cel putin un spirt care vegheaza asupra noastra si incearca, pe cat ii este cu putinta, sa ne faca daruri spirituale.
A doua zi, dimineata m-a trezit aceeasi voce. Parca dorea sa-mi aminteasca de cele 3 cuvinte magice ale noastre, dorea sa ma convinga ca el este miracolul meu.
Acum cred, cred in mine, in el, in noi si cred in magia unui Craciun care ne ia sufletele in brate si le incalzeste la piept apoi le da celor care ne iubesc.

If you're not the one...

If you're not the one then why does my soul feel glad today?
If you're not the one then why does my hand fit yours this way?
If you are not mine then why does your heart return my call?
If you are not mine would I have the strength to stand at all?

I never know what the future brings
But I know you're here with me now
We'll make it through
And I hope you are the one I share my life with

I don't wanna run away but I can't take it, I don't understand
If I'm not made for you then why does my heart tell me that I am?
Is there any way that I can stay in your arms?

If I don't need you then why am I crying on my bed?
If I don't need you then why does your name resound in my head?
If you're not for me then why does this distance maim my life?
If you're not for me then why do I dream of you as my wife?

I don't know why you're so far away
But I know that this **much** is true
We'll make it through
And I hope you are the one I share my life with
And I wish that you could be the one I die with
And I'm praying you're the one I build my home with
I hope I love you all my life

I don't wanna run away but I can't take it, I don't understand
If I'm not made for you then why does my heart tell me that I am
Is there any way that I can stay in your arms?

'Cause I miss you, body and soul so strong that it takes my breath away
And I breathe you into my heart and pray for the strength to stand today
'Cause I love you, whether it's wrong or right
And though I can't be with you tonight
You know my heart is by your side

I don’t wanna run away but I can’t take it, I don’t understand
If I’m not made for you then why does my heart tell me that I am
Is there any way that I can stay in your arms?

EL...

Mereu am obtinut ceea ce mi-a dorit de la viata. Am luptat si am invins. Pana azi. Pentru ca am realizat ca exista totusi un lucru, care a devenit mai important decat toate "ambitiile" dinaintea lui. EL,cel care nu mai e demult o ambitie. A devenit un mod de a trai. Si asta a schimbat tot.

"E frumos?"

"E frumos?"
"Cand l-am vazut dupa o perioada in care ii uitasem aproape in totalitate numele si chipul, mi-a acaparat atentia. Zambetul cald, ochii caprui in care lumina se juca neastamparat, chipul ii pastra o nuanta de tristete. Era nostalgic. Il mai vazusem inainte si ghiceam parca sufletul ascuns de trupul lui, bunatatea si sinceritatea sa, dar copilul din mine nu anticipa cat de mult avea sa iubeasca acel trup, acel suflet, acel inceput de barbat. In zilele petrecute alaturi de el ochii mei il cautau insistent. Imi era frica uneori sa nu fiu descoperita. Nu puteam sa-i croiesc un chip in mintea mea, nu reuseam sa mi-l imaginez daca nu era in vecinatatea mea sa-l pot privi macar o clipa. Ii uitam chipul in 5 minute, cu toate ca petrecusem atat timp analizandu-l . Inima mea insa, nu putea sa-l uite. Cred ca fara sa-mi dau seama l-am iubit inca de atunci. De fapt cred ca l-am iubit dintotdeauna. Dar sa ramanem totusi la frumusetea sa. E o frumusete dincolo de conventii... E atat de tulburatoare schimbarea sa permanenta si continua, incat cred ca nici Da Vinci insusi nu ar putea sa-i imortalizeze chipul pe-o bucata de panza. In putinele seri in care am reusit sa stam imbratisati, si sa ne atingem, frumusetea sa era de un sublim inefabil. Razele lunii care-i brazdau chipul, ii confereau o nota aparte de mister. Buzele ii eram mici si subtiri, dar atat de insetate. Ochii caprui si alungiti, privindu-ma, deveneau mari si curiosi. Mereu aveam impresia ca doreau sa patrunda profund in mine. Cand ochii lui imi cautau trupul, eu ii mangaiam parul moale. Cand ma tinea in brate ii simteam mirosul pielii. Era putin mai inalt decat mine. Indeajuns de inalt cat sa-mi sarute fruntea cand imi plecam capul pe umarul lui. Bratele lui ma strangeau puternic, lipindu-mi trupul de al lui. Ii zaream picioarele zvelte si foarte bine articulate. Mainile fine, unghi ile mici si degetele calde. Umerii lati si bazinul proportional. Era atat de frumos cand eram impreuna... Am mai zarit o data acelasi tip de frumusete la el, cand era in preajma parintiilor lui. Probabil din cauza iubirii ce le-o poarta. In rest era o frumusete liniara, chip de copil, cand se concentreaza are doua gropite in obraji. E robust, inalt, pielea ii e cafenie si trupul armonios. Fata ii e rotunda si destul de luminoasa. Ochii ii sunt mereu blanzi si sinceri. Zambetul lui... Ce zambet! Are mai multe feluri de zambete. Cel mai mult imi place zambetul lui inocent. De obicei il zaresc pe fata cand imi vorbeste. El stie ca ii iubesc acel zambet. Eu ii iubesc toate zambetele deopotriva. Ii iubesc zambetul ironic care isi face loc pe chipul lui dulce atunci cand il supar, zambetul fortat pe care-l silesc eu sa apara atunci cand socotesc eu ca e prea trist, cel formal pe care l-am zarit la el cel mai rar, de obicei el zambeste din suflet, si zambetul dezinvolt pe care copilariile mele socotite de el amuzante si dulci il deseneaza pe chip. Si privirile ii sunt diferite. Cand e nostalgic privirea lui se pierde in contur si buzele se "strang". Cand e usor intimidat se uita spre cer si zambeste delicat. Cand e surprins ochii ii sunt foarte mari si stralucesc . Cand e fericit, ochii ii sunt mici, adanci de o profunzime dezarmanta. Intelegi tu oare acum cat de complexa e aceasta fiinta?"

Absente si regasiri...

"Why do you love me?"

S-a ridicat si a plecat. Ceasca de cafea i-a ramas pe masa. Acum el sta, priveste in gol si se intreaba unde a gresit. Iar ea, ea paseste hotarata privind cerul. Se indreapta spre nicaieri. Nici macar nu ii vine sa planga asa cum a facut-o in sutele de zile petrecute sub ceartceafurile albe privindu-i poza si asteptandu-l. Asteptand sa ii auda vocea. Tacerea era apasatoare si dureroasa. Cata singuratate nastea asteptarea! Il astepta sa vina, sa ii stearga lacrima, sa o ia in brate. Si dupa acea, nimic nu mai conta. Nu-mi pasa daca va muri in urmatoarea clipa sau va trai alaturi de el o zi, o saptamana, o viata. Niciodata nu a venit. Cat isi dorea sa nu il fi asteptat atat, asteptarea ucise in ea copilaria. Se simtea secata, goala. Iar acum cand in sfarsit il avea langa ea l-a lasat singur pe terasa, intr-o sambata mohorata si trista de toamna. Nu intelegea. Cum poate sa o intrebe de ce-l iubeste? De ce vrea sa fie cu el? De ce nu poate respira fara el, dupa atat nopti in care il implora in soapta sa vina si sa o stranga la piept? Cum putea sa ii spuna ca poate ar fi mai bine sa se indeparteze, ca nu vor izbuti niciodata sa fie fericiti impreuna? Ce ar fi putut sa ii raspunda oare cand ea nu-l iubea pentru un motiv anume, ci pentru un "tot". Cand ea ii respira viata, se hranea cu amintirea lui. Il iubea. ll iubea pe cel care o certa, pe cel cu care facea dragoste, pe cel de dorul caruia plangea, pe singurul om care o facuse vreodata fericita. Il iubea pe cel cu degetele micute si jucause, pe cel care o rasfata si o mangaia. Il iubea cand o suna, cand ii spunea ca ii e dor. Il iubea pe cel caruia ii cerea iertare si apoi ii sarea in brate fericita. Il iubea pe cel care isi uita cana cu cafea pe birou si blugii azvarliti pe marginea patului. Pe cel care stia sa ii fie alaturi, stia sa o ierte si sa o sarute. Il iubea pe cel care intr-o zi a aparut in viata ei si i-a schimbat-o, pe cel care a invatat-o sa iubeasca. Il iubea pentru ca era a lui, doar a lui, pentru ca el o ranea si o vindeca...

A lasat noptile sa treaca peste trupul ei obosit, zilele sa ii stearga amintirea lacrimei care a cazut in acea zi si s-a intors la acea terasa. El o astepta. Asa cum il asteptase ea atata timp schitand zambete fara contur doar pentru a-i asunde durerea. In acele zile in care ea fusese absenta, el a realizat ca perspectiva unei vieti fara ea il cutremura. Si-a dat seama ca o iubeste. Nu isi imaginase pana atunci niciun viitor cu ea, dar nici fara ea. S-a ridicat cand a zarit-o a fugit si a sarutat-o pe frunte. I-a luat degetele reci in palme si i-a spus "Iarta-ma. Nu trebuia sa te intreb de ce iubesti. Absenta ta m-a fauct sa inteleg ca te iubesc. Te iubesc si atat. Nu te iubesc pentru ochii tai verzi sau trupul tau zvelt. Te iubesc pentru ceea ce sunt cand sunt cu tine, pentru totul pe care il reprezinti tu in mine, pentru acel amestec de parfumuri pe care sufletul tau le imprastie in mine."

Niciodata nu iubim pentru un motiv anume. Iubim pur si simplu, si nu trebuie sa cautam sa intelegem ratiunea dragostei. Dragostea nu ARE ratiune, ea ESTE adevarata ratiune.

Pur si simplu iubire...

Te iubesc... Atata simt. Iubire. Pur si simplu iubire. Altceva nu stiu decat sa te iubesc. Te iubesc frumos, te iubesc inocenta si atat de naiva. Te iubesc total, pentru totdeauna si neconditionat. Te iubesc cu imaturitatea mea si zambetul tau, cu trupul meu si ochii tai, cu dorul meu si fericirea ta, cu buzele mele si mainile tale, cu nerabdarea mea si calmul tau. Te iubesc acum, aici, maine, acolo. Oriunde de fapt. Si te inseli daca crezi ca astept sa-mi spui la fel. Si te inseli daca crezi ca sper ceva. Nu sper, nu cer, nu astept. Iubirea mea e libera. Nu am nimic de cerut, de sperat sau de asteptat. Doar te iubesc, pur si simplu..."

Singuratate de sambata...

Sambata, promisiunea unei dimineti in care sa ma rasfat in ceartceafurile albe, promisiunea unei nopti petrecuta cu gandurile departe, promisiunea unei zile in care exista doar eu, ura si dragostea mea. Imi promit ca maine voi fi mai fericita, voi avea mai mult timp pentru mine, voi zambi mai mult, ii voi imbratisa pe cei pe care ii iubesc, imi promit ca maine voi avea mai multa rabdare. In zadar, termin obosita in bratele noptii de sambata uitandu-ma pe geam., cautand luna si intrebanndu-ma ce am facut azi ca sa fiu fericita? Gasesc raspunsuri copilaresti, ma amuz si imi soptesc „E sambata, e noapte, si eu ar trebui sa fiu cu mine asa cum mi-am fagaduit. Sunt?”. Da sunt ceea ce vreu sa fiu, sambata cred ca e singura zi care se deruleaza asa cum sufletul meu vrea. Ma tresezc in zori, ma repezesc spre draperii si caut soarele. E acolo, e sus si imi promite ca azi ma va face fericita. Fug grabita in bucatarie, caut laptele in frigider si il azvarlu in castronul transparent. Sunetul pe care acel lichid alb in face cand se izbeste violet de fundul bolului ma incanta. Caut cererealele de ciocolata si acopar albul proaspat cu ele. Rotesc lingura in bol, inec cerealale in lapte, privesc in oglinda si zambesc „E dimineata mea”. Urc scarile reci de marmura alba, asez bolul cu precizie pe marginea patului, adulmec aroma laptelui proaspat si musc cu o placere aproape carnala din fulgii de proumb. Tarziu ii aud pe parintii si fratele meu care coboara sa manance. Iti marturisesc, rusinata, ca nu imi prea plac mesele in familie, sau poate imi plac dar nu sambata. Sambata vreau sa fiu doar eu si cu mine. Totusi cobor la masa, stau cinci minute si urc cautand orice justificare pentru a nu-i supara. Am avut mereu o placere stranie de a-mi petrece diminetile libere doar cu mine, de a manca singura fara sa fiu silita sa iau parte la tot felul de conversatii pe care le socotesc plictisitoare. Scenele de familie mi le imaginez derulandu-se in orice alt context decat in cel a unei mese de sambata dimineata. Poate e doar o nevoie de intimitate pe care mi-o manifest doar cand simt ca nu ii deranjez pe cei din jur. Am nevoie sa ma privesc dimineata in oglinda singura, am nevoie sa ma spal pe dinti si sa fiu doar eu in baie, am nevoie sa-mi zambesc doar mine, am nevoie sa ma mustru cand doar eu sunt de fata si am nevoie sa-mi strang jucaria de plus in brate fara ca nimeni sa ma vada si sa se lase uluit de comportamentul meu pe alocuri bizar. Restul zilei de sambata mi-l petrec citind si seara aleg sa ma plimb pe strazile de pe Magura, de unde orasul se intinde curajos sub poalele acestuia, unde se zaresc lumini care scanteiaza in noapte invelind orasul intr-o aura mistica. Pe langa lectura si eventualele pasaje pe care ti le scriu sambata. De fapt viata mea se deruleaza intre orele petrecute la liceu, antrenamnete, lectura si eu. Eu cantaresc mult in aceasta ecuatie, poate de aceia simt nevoia unei zile in care sa fiu doar eu, in care sa nu trebuiasa ca conversez, sa par draguta, sa disimulez emotii care de fapt imi sunt straine, sa rad pentru ca „se rade”, sa zambesc pentru a parea fericita. Sambata sunt fericita, sunt fericita insa in felul meu si nu inteleg fericirea dintr-un zambet, inteleg fericirea profunda care cotrobaie prin mine. Eu de fapt inseamna mai mult decat propria persoana, inseamna fericirea mea, iubirea meu, incertitudinile mele, inseamna un cineva indepartat dar drag mie, inseamna de fapt esenta a ceea ce sunt, inseamna cea mai primitiva si pura stare.Recitesc ceea ce am scris, si ma amuza necesitatea mea de a justifica singuratatea pe acre o vreau prezenta azi in viata mea. Mi-a lua insa mult timp sa inteleg ca ma vreau singura, ca ma sufoca cei din jurul meu uneori, ca ma sperie multimea, ca in ciuda bucurie pe care o simt alaturi de cei dragi mie, in ciuda placerii de a povesti cu colegele, pasiunii pe care o pun in antrenamente, iubirii pentru lectura si pentru scris pe care o nutresc, trebuie sa fiu singura. Nu sunt o insingurata, sunt doar singura azi, as vrea ca toate sambetele sa fie doar pe acel „eu” complex din mine, as vrea sa iua din aceste momente puterea si motivatia de a-mi trai celelalte 6 zile a saptamanii, de a zambi si a ma ruga duminica, de a pasii luni entuziasmata spre liceu. Singuratatea e o virtute necesara in procesul de cunostere de sine. In singuratate se manifesta adevaratul eu.

Lost without you...

No I'm not too proud to say

All I know is I'm lost without you

I'm not gonna lie

How am I gonna be strong without you?

I need you by my side...

Sa facem dragoste!

"Fac dragoste doua corpuri care se cunosc infinit de mult si care nu se satura totusi redescoperindu-se. Stiu ce va face in fiecare clipa si totusi sunt mereu surprins..."

Picaturi de dragoste...

„Atunci parca timpul s-ar fi oprit in loc si Sufletul Lumii ar fi aparut cu toata vigoarea in fata baiatului. Cand i-a privit ochii negrii, buzele ezitand intre zambet si tacere, el a inteles partea cea mai de seama ceea ce toti pamantenii sunt capabili sa inteleaga in inimile lor. Si asta se numeste IUBIRE, ceva mai vechi decat oamenii si decat insusi deserturile, dar care reinvia mereu cu aceeasi forta oriunde se intalneau doua perechi de ochi asa cum s-au intalnit cele doua perechi de ochi in fata unui put. Buzele ei s-au decis in sfarsit sa zambeasca, si asta a fost un semn, semnul pe care-l astepta el fara sa stie de atat timp in viata.”

Marea, noi...

"Marea loveste digul pe care în seara aceea n-am avut curajul sa mergem pâna la capat. Piatra uda luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti, ne puteam prabusi în apa ce fierbea dedesubt. Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atât de atenti, încât într-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig. Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminte mai rar si îl vom uita în cele din urma, vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarâti sa mergem la capat. Acum chiar daca as merge pe dig, nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca sau pot înainta curajos. E totuna. Si-as vrea sa uit în ce zi ma aflu, în ce an si unde, sa ascult marea lovindu-se întruna de dig, sa ma întreb cine sunt, ce vârsta am si ce caut aici. Si de ce m-am oprit în fata acestui dig, ca si cum l-as cunoaste? "

Octavian Paler

Arta iubirii si contrafacerile

Frica de singurătate generează multe dintre actiunile noastre. Primăvara, unul dintre răspunsurile la aceasta anxietate, este căutarea iubirii. Nu e surprinzător că suntem interesati de diferite „arte ale iubirii”. De multe ori nu suntem însă atenti la ceea ce presupune însusirea unei arte: o lungă ucenicie. Capacitatea de a iubi este formată în cea mai mare măsură prin învătare si nu e ceva care creste de la sine în noi sau poate fi culeasa în grabă de pe marginea drumului.
Sunt trei conditii esentiale pentru a fi apt de iubire. În primul rând, să stii ce este iubirea (si mai ales ce nu este iubire), ce ai de făcut atunci când iubesti; în al doilea rând, să exersezi pentru a afla cum se mentine iubirea; în sfârsit, asa cum nimeni nu a devenit vreodată maestru în arta picturii practicând-o doar când nu avea altceva de făcut, tot asa nimeni nu învată să iubească dacă nu acordă maxima prioritate acestei activităti.
Iubirea este o activitate, adică ne solicită participarea activă. Spunem adesea „noroc în dragoste”, ca si cum dragostea ar fi ceva care dă peste noi rar si din întâmplare; confundăm însă iubirea cu îndrăgostirea si apoi cădem în capcana de a încerca să mentinem starea de îndrăgostire în loc să ne construim iubirea. Cei patru piloni ai unei asemenea constructii sunt grija fată de celălalt, responsabilitatea, respectul si cunoasterea.
Prea adesea suntem neatenti tocmai cu cei pe care spunem că îi iubim; vorbesc si mă comport neglijent spunându-mi că sotia stie că o iubesc; dar esenta iubirii e să muncesti în fiecare zi pentru ca ea să crească, să ai grijă de persoana iubită. Nu e doar o metaforă; o puteti vedea întrupată intr-un copil care creste.
Responsabilitatea nu este o obligatie exterioară, ci un răspuns voluntar la nevoile celuilalt; cu alte cuvinte, nu e suficient doar să muncesc si să îi ofer ceea ce cred eu că e important, ci să aflu si ce e important pentru el si să găsesc moduri în care as putea răspunde acelor dorinte.
Respectul în iubire înseamnă a-l putea vedea pe celălalt ca o persoana unică si valoroasă asa cum este, nu în functie de corespondenta cu idealizările din mintea mea. Respectul este considerat ca fiind exterior iubirii sau chiar ca un semn ca iubirea nu (mai) există doar de cei care confundă dragostea cu îndrăgostirea. Intr-adevăr, în faza îndrăgostirii, respectul nu apare la suprafată pentru că nu îl vezi pe celălalt: acesta e doar un cuier pentru fantezia absolutului. Un al doilea motiv pentru care respectul nu e vizibil în aceasta perioadă este faptul că e nevoie de două persoane libere pentru a exista respect; ori cei doi tocmai trăiesc iluzia fuziunii totale, a deplinei dependente reciproce. Îndrăgostirea, fiind trecătoare, la iesirea din ea sunt două drumuri: încercarea de dominare sau cunoasterea celuilalt pentru a folosi ocazia apropierii dată de îndrăgostire în încercarea de a construi o iubire.
Cunoasterea este cimentul dragostei: generează respectul, călăuzeste responsabilitatea, dă semnificatie grijii pentru persoana iubită. Am vorbit despre ce presupune iubirea, acum vom spune câteva cuvinte despre cum se dobândeste abilitatea de a iubi. Putem descrie patru deprinderi care fac durabilă iubirea: încrederea, disciplina, concentrarea, răbdarea.
Încrederea se formează prin curajul de a mă expune, de a lăsa la vedere vulnerabilitatile în fata celuilalt. Lasă-l să te cunoască pentru ca tu să poti evolua si el/ea să te poată sprijini.
Disciplina e cea care face diferenta între iubirea ca amuzament („cool”, „fun”) si iubirea ca mod de viată. Dacă fac un lucru doar când am chef, cu sigurantă ca nu este printre cele importante. Ce înseamnă disciplina? A avea un timp dedicat iubirii, a avea planuri de dezvoltare a relatiei cu celălalt asa cum avem, de pildă, planuri pentru carieră.
Concentrarea înseamnă a fi prezent în iubire, acum si aici, nu doar în amintiri frumoase sau în planuri de viitor. Înseamnă ca momentul prezent să nu fie diluat, să fim împreună, nu doar unul lângă altul în fata televizorului.
Răbdarea e poate mai dificil de învătat într-o lume a vitezei, dar este calitatea esentială atât pentru a avea o cunoastere profundă a celuilalt, cât si pentru a mentine delicată balanta între nevoile mele si nevoile celuilalt.
Capacitatea de a iubi se învată si presupune depăsirea unor obstacole. Despre acest lucru am vorbit mai sus, nu despre dragoste. Pentru cel ce a deprins arta iubirii, toata munca necesară pentru a tine iubirea e usoară si plăcută. Cel care vrea o cale mai scurtă se alege cu o contrafacere, o copie palidă a ceea ce ar fi putut fi iubire. Si atunci să nu spună că iubirea e trecătoare. Închei citându-l pe Sf. Apostol Pavel, cu celebrele sale cuvinte despre dragostea adevărată:
1 Corinteni 13: De as grăi în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare si chimval răsunător. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiintă, si de as avea atâta credintă încât să mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. De as împărti toată avutia mea si de as da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se laudă, nu se trufeste. Dragostea nu se poartă cu necuviintă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieste, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va înceta; stiinta se va sfârsi. Pentru că în parte cunoastem si în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârsit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinta. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. [...] Acum rămân acestea trei: credinta, nădejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Dr. Dan Ghenea, medic psihiatru

She...

"Cea mai minunata femeie din lume este cea pe care o iubesti si cea care te iubeste cu adevarat."

Maktub

“Dunele se schimba o data cu vantul, dar desertul ramane mereu acelasi. Asa va fi si cu iubirea noastra. Daca fac parte din Legenda ta, stiu ca intr-o zi te vei inapoia. Vreau ca barbatul meu sa umble liber ca vantul care unduieste dunele. Am sa te astept in fiecare zi. Maktub.”

Good morning love!

When the sunshine hits your pretty face in the morning

I hug you, love you, kiss you good morning

This is the way I start my day just being with you

I love your sleepy eyes

You wake up with a smile

You tell me you love me, hug me, and kiss me good morning love!

You are my sunshine, my sunshine babe, my sunshine

You brighten up my day

You are my sunshine, my sunshine babe, my sunshine

And oh what a beautiful day!

And what a beautiful day to wake up and say

I got this beautiful girl and shes my world

And i'll do anything for her

Because i'll be givin her all my love

And i just feel it's not enough I gotta find a better way

To help her understand that i'll do anything for love!!

De ce iubiti femeile?

"Dar se intampla in viata oricarui barbat un miracol de cateva clipe: intalnirea unei priviri, o sarutare, o atingere care nu se aseamana cu nimic din tot ceea ce a fost pana atunci. Orice barbat simte atunci ca se petrece ceva nou in el, ceva maiestros si straniu; nu e numaidecat dragoste, nici emotie, nici trepidatie carnala. E “ea”. Si nu te gandesti deloc la trupul ei, te gandesti mai ales la prezenta ei, la magia ei ascunsa. O zi, o suta de zile, zece ani cu fiinta aceea frumoasa sub acelasi acoperamant, alaturi de tine zi si noapte. Iubirea ei te apasa, te sugruma, si fara voia ta te destrama si te topeste pana la descompunerea finala." (Mircea Cartarescu)

Despre destin...

"Tot ce intelegea baiatul in clipa aceea era ca statea in fata femeii vietii sale, fara sa fie nevoie de cuvinte, iar ea trebuia sa stie asta. Era mai sigur de acest lucru decat de orice altceva pe lume, chiar daca parintii lui si parintii parintilor lui I-ar fi spus ca se cuvenea ca mai intai sa curteze, sa se logodeasca, sa cunoasca fata si sa aiba bani, si abi apoi sa se insoare. Cine vorbea asa poate ca nu cunoscuse niciodata limbajul universal, fiindca atunci cand te cufunzi in el, iti vine usor sa intelegi ca intotdeauna exista cineva pe lumecare asteapta pe altcineva, fie in mijlocul unui desert, fie in mijlocul marilor orase. Iar cand drumurile celor doi se intretaie si ochii lor se intalnesc, tot trecutul si tot viitorul isi pierde orice importanta si nu mai exista decat clipa aceea si incredibila certitudine ca toate lucrurile au fost scrise de aceeasi Mana. Mana care trezeste Iubirea si care a facut un suflet geaman pentru fiecare fiinta umana care munceste, se odihneste si cauta comori sub soare. Fiindca fara asta visele omenirii n-ar avea nici o noima." (Paulo Coelho- Alchimistul)

Viata si miracolele...

Ma gandeam la cum cautam ca tampitii fericirea in Cer si uitam ca ea e pe Pamant. Ma gandeam cat de ignoranti putem fi cand spunem "Nu cred in miracole!", cand viata in sine e un miracol. Cate secunde privesti cerul dimineata, cate secunde iti ingaduiesti sa "pierzi" uitandu-te la picatura de bruma de pe firul ierbii pe care calci? Nici o clipa.. Si stii de ce? Pentru ca nu avem timp, avem timp pentru tot si totusi pentru nimic. Avem timp sa ne spalam pe fata, sa ne coloram unghiile si sa ne aruncam privirea superficial in oglinda sa vedem daca nu cumva "ne-a curs" rimelul dar nu avem timp sa ne uitam in ochii nostri pentru a verifica daca sufletul mai e inca in noi. Avem timp sa ne umplem bolul cu cereale de dimineata dar nu avem timp sa ascultam sunetul pe care laptele proaspat il produce cand se izbeste de fundul castronului. Avem timp sa ne plangem ca e frig afara, ca drumul pana la liceu e lung dar nu avem timp sa privim castanul din curte care tocmai s-a lepadat de frunzele galbene. Privesti vreodata cerul? Da. De ce? Pentru a-l admira? Nu. Pentru a vedea daca ai nevoie de umbrela neagra in cazul in care cerul se v-a decide sa se revolte. In fond suntem atat de limitati! Cautam o viata intreaga sa fim fericiti, credem in fericiri monotone si ne invionvatim destinul daca ceva rau ni se intampla. Te-ai gandit vreodata cum ar fi sa fii mereu fericit? Monoton, ai simti o fericire monotona pe care nici macar nu ai mai stii sa o apreciezi. O fericire care ar omora toata dragostea din tine, tandretea si placerea de a cauta incontinuu raspunsuri. Ce s-ar intampla daca maine nu ai mai avea intrebari? Ai muri.. Uneori ma gandesc ca e mai bine sa mori asa decat sa mori incet din dorinta absurda de a trai incadrat in tipare, de a face tot ce fac toti pentru ca trebuie, pentru ca cineva a impus un anumit ritm al lumii. Nu. Nu aia e fericirea. Fericirea nu inseamna o casa, o masina, o casatorie si 2 copii, frustrari de dupa 40 de ani, riduri si moarte. Fericirea e acea lupta continua de a te afla pe tine insuti care se sfarseste o data cu momentul in care iti cunosti sufletul geaman. In momentul acela incepe o alt fel de fericire, aceea de a cauta sa faci permanent din viata lui-viata ta, din fericirea lui-fericirea ta fara a-l sufoca totusi, si dandu-i toata libertatea din lume, a cauta sa iubesti tot din el. Cand vom intelege ca viata e in sine un miracol oare?

P.S. I love you!

Ce simt? Cat de plictisita sunt de cotidian, cat de vitala e prezenta culorii in tabloul tristetilor trecatoare. Simt iubire, durerea care musca din mine, speranta, viata, gelozie… Simt ca iubesc, simt ca iubirea mea e prea puternica, simt ca ma sting de dor, simt asteptarea nascuta din singuratate, simt nerabdarea care-mi omoara copilaria, simt ca pot nimic, simt ca pot tot. Iubire…la asta se rezuma tot.. Nesiguranta, siguranta, durerea, fericirea, injosirea, slavirea, umilinta, maretia, credinta, paganismul, supunerea, revendicarea toate se nasc din iubire. Doare, ma doare absenta lui, ma sfasaie dorul. Ma ucide asteptarea, ma amorteste ideea pierderii copilariei. Pentru ca asteptarea imi ucide copilaria. Doare urma bratelor lui pe trupul meu, doare zambetul sub care imi ascund tristetea, doare inima care implora amor. Dor pasii lui indepartandu-se in noapte. Pentru a cata oara pasii lui se duc? Doare privirea lui goala, dor buzele odata sarutate, doare chipul lui departe. Dor degetele mele in palmele lui, doare vocea caruia distanta ii fura din emotie, silind-o sa para liniara, rece, fara inflexiuni. Doare absenta lui in noptile tot mai lungi si reci, doare speranta nascuta prea timpuriu si totusi tarziu. Dor indragostitii cu trupurile inclestate care imi regreta singuratatea. Dor lacrimile care-mi sapa fata in pragul fiecarei seri cand privesc cerul si ma intreb. Cand? Cand se va sfarsi asteptarea? Se va sfarsi, nu-i asa? Trebuie sa se sfarseasca. Orice asteptare e provizorie, chiar daca tine o viata. Doare indiferenta, doare sinceritatea dezarmanta. Dor cuvintele dintre noi. Doare dragoste mea, doare dragostea lui. Doare el, dor eu, doare absenta. Absenta atingerilor, absenta caldurii trupurilor noastre, absenta lui in fara bolului meu cu cereale de dimineata, absenta mea in spatele oglinzii cand se barbiereste. Doare dorul, acel dor nebun care se naste din a doua secunda cand trupul lui nu mai e langa al meu. Acel dor crud, crunt mult prea intens. Doare pasiunea, nevoia carnala, si vitalitatea implementata de spirit. Doare iubirea, poate e mult prea mare, mult prea intensa, sau poate nu. Poate e doar iubire. Pur si simplu iubirea. Poate nu exista iubire mare sau mica, poate iubirea pur si simplu e sau nu e deloc. Poate faptul ca iubirea nu e relativa ma inspaimanta teribil. Faptul ca ratiunea mea constientizeaza ca iubirea pe care fiinta mea o nutreste e totala, neconditionata si vesnica. Doare timpul, timpul care intareste sufletul si distruge inima care s-a plictisita sa bata atat. Cand? Cand timpul ne va arunca vietiile in aceeasi clepsidra? Doare…Doare tot…. Simt durerea de tot si de toate. Dar simt ca durerea se naste din iubirea, adevarata iubire. Si asta ma consoleaza. Si mai simt ca iubirea poate invinge si dorul si durerea. Ceea ce din flacara se naste in flacara moare. Si nu-mi pasa ca doare! Nu-mi pasa ca astept. Voi astepta cat timp va fi nevoie. Voi astepta o viata daca asa se cuvine. Voi astepta si voi spera, pentru ca iubirea m-a invatat sa astept. In fond ce e asteptarea, ce e durerea, ce e dorul? In fata focului dragostei toate pier. Voi face din singuratate viata-n doi. Pentru ca eu stiu ca el e aici. E aici, inauntrul meu.. Si trupul…Ce mai conteaza ca trupul lui nu e aici? Trupul e doar invelisul in care sufletul se ascunde. Intr-o zi poate sufletul ii va chema si trupul alaturi. Atunci vom fi un trup, acum suntem un suflet. Si undeva pe axa vesniciei am fost si vom deveni un trup si un suflet. Acelasi trup, acelasi suflet. Dragostea, dragostea doare, dar e singura care poate sa imi dea fericirea. Dragostea e singurul lucru fara relativa. Caci binele e relativ, raul la fel, dragostea e pur si simplu dragoste. Dragostea sunt eu, dragoste esti tu. Da pot! Iubesc si pot! Pot sa sufar, pot sa astept ba chiar pot sa strivesc coroana de licurici a lumii daca…daca-l am pe el…
”Sa-ti spun ce e dragostea adevarata. Dragostea e credinta oarba, umilinta fara preget, supunerea desavarsita, incredere si daruire, impotriva ta insuti, impotriva lumii intregi. Dragostea inseamna sa iti dai inima si sufletul celui care ti le va zdrobi.” (Charles Dickens).

Fericire...

Oare de ce am mereu tendinta de a incepe cu „azi”? Poate pentru ca azi a fost candva un indepartat maine, pe care faptura mea se incapataneaza sa-l scrie obsesiv. M-am gandit deci, azi, la fericire, la acea fericire care m-a acaparat fiinta, fericire caruia nu am reusit pana in momentul de fata sa ma abandonez. Cred ca lasitatea din mine nu-mi dadea pace. Da, am fost o lasa amanand clipele de fericire, faganduindu-mi ca le voi trai cand voi „avea timp”. Paradoxal mereu aveam timp, dar niciodata el nu e al nostru in totalitate. Am inteles de abia acum ca fericirea trebuie traita atunci cand ma inunda, ca adevarata fericire se dezlantuie doar in „acea clipa” a vietii mele. „Acea clipa”? Acea clipa e prima zvagnire nefireasca a inimii in piept care anticipeaza emotia, iar daca nu cutez sa ma abandonez acelei clipe fericirea moare. De ce am amanat sa-mi traiesc fericirea, cand aveam atata nevoie de ea? Am crezut oare ca sunt alte lucruri in viata mai importante decat fericirea? Probabil credeam acum insa stiu ca nu, nu exista lucruri mai importante decat fericire. Pentru cei ce iubesc fericirea e dragostea, pentru cei ce cred fericirea e credinta, pentru cei ce plang fericirea e lacrima care ii elibereaza de durere, pentru cei ce adora soarele fericirea e libertatea de a-l privi. Fiecare are fericirea lui ascunsa, „un ceva” capabil sa-i contureze un zambet pe fata cand trupul lui a uitat ca zambetul nu este un rid, este un simtamant. Azi sunt fericita, nu am fost niciodata mai convinsa de acest lucru. Sunt fericita pentru reusesc sa traiesc „acea clipa” in fiecare zi. Sunt fericita pentu ca imi respect fericirea, o savurez curajoasa si constienta de ea, fara a ma gandi la maine ar putea sa aduca o eventuala naruire a ei. E drept, sunt clipe cand simtamintele imi amortesc si revine teama sadita de viitor in mine. Atunci alung teama cu un zambet, zambetul pe care credinta mi-l sugereaza, nadajduiesc ca totul va fi bine. Ma intreb unde e acea fiinta trista si sobra care am fost? Ma privesc in oglinda si nu o gasesc. Oara a murit? Da. Fericirea a ucis-o. Ce am facut oare in toti acesti ani fara fericirea aceasta care ma inunda? Cum am putut trai o zi fara sa-mi zambesc in oglinda, sa privesc pe cer si sa ii multumesc Dumnezeului care ma vegheaza pentru fericirea pricinuita. Dar de unde atat fericire? Din mine. O aveam dintotdeauna inauntrul meu, am fost mereu cea care sunt acum insa am lasat locul alteia in mine din cauza fricii si incertitudinilor, nu stiam cu sa ii dau drumul, cum sa o eliberez din captivitatea la care o supuneam. Te intrebi poate ce e fericirea mea? Iubirea, iubirea e fericirea care a omorat-o pe cea care niciodata nu am vrut sa fiu, dar am fost. De cateva luni traiesc o metamorfozare totala, e incredibil cum am atatea resurse in mine, e incredibil cu reusesc sa ma schimb in fiecare zi, sa fiu mai mult fericita ca ieri si mai putin fericita ca maine. Nu am inteles fericirea, nu ii inteleg realul motiv, pentru ca pe langa iubirea mai trebuie sa existe si un alt motiv, pe care poate il inteleg dar il tainuiesc savurand existenta lui. Inteleg insa ca trebuie sa o traiesc, trebuie sa ma metamorfozez si sa ii ingaduiesc fericirii sa ma schimbe. Nu stiu daca toti cei din jur observa fericirea mea, desi subtilitatea nu ma caracterizeaza, insa interesul fiecaruia dintre ei e, ca al tuturor oamenilor, scazut. Oamenii se preocupa de propria fericire, uitand sa o caute in cel de langa ei. Insa eu ma descopar in fiecare zi uimita, descopar um om care nu am crezut ca exista, o fiinta care imi era straina pana acum, desii traisem in acelasi corp. Descopar o faptura plina de viata, o faptura care face ce simte rareori ce trebuie, o faptura care nu se gandeste la maine, la eventuale esecuri, la consecinte, motive, regrete, o faptura care s-a maturizat intelegand ca trebuie sa-si accepte si sa-si iubeasca varsta si copilaria care inca zace in ea, o faptura care s-a maturizat invatand din nou sa fie copil. Sunt o faptura care a invatat sa traiasca, reusesc sa traiesc fiecare clipa pana la saturare, reusesc sa rad si cu rasul meu colorat sa amuz pe cei carora li se par o fiinta dulce invaluita in misterul unei copilarii dedicate in totalitate vietii, ambitilor si viitoarei cariere. Realizez ca doar cei care sunt fericiti sunt capabili sa dea fericire, si simt nevoia carnala de a zgaria trupurile celor din jur cu fericirea mea, de a-i ameti cu credinta mea in viata, de a-i inconjura cu dragostea mea. Diminetile imi par splendide acum, aerul ma imbata, pasi imi sunt mai usori si in druml spre liceu ma afund in fiinta celor care imi taie calea incercant sa ii descos, urmand ca dupa cateva clipe sa dau verdictul fericirii sau nefericirii lor, fapt ce ma amuza teribil. Invat sa-i fac pe cei din jurul meu sa zambeasca glumind, vorbind adesa pe intelesul tuturor, trecand prin toata registrele limbii, lasandu-ma condusa de intuitia pe care nu credeam ca o posed. E atat de frapant sa ii vad zambind, sa-i simt fericiti sau macar in cautarea fericirii in preajma mea. Drumul spre casa e la fel de placut, insa de data asta ma pierd in privelistea din jurul meu, privesc cerul si port conversatii banale sau profunde cu cel care s-a nimerit sa imi insoteasca pasii pana acasa. Cand imi zaresc casa, ma apuca o pofta teribila de mancare, grabesc pasii, nu uit niciodata sa ma stramb cand trec pe langa cele trei geamuri care marcheaza fatada stanga a casei si cand sunt in pragul usii apas energic pe clanta si zambesc. Mananc in graba, ma arunc pe pat si sunt gata sa imi continui istovitoarea fericire. Alerg in birou. Citesc, invata, cobor, imi beau mereu cana de lapte, savurez ciocolata sa ma afund in pachetul de pufuleti in timp ce las sentimentele sa iasa din mine, scriindu-ti. In pragul dupamesesi pornesc spre sala de antrenament, si imi continui fericirea, pentru ca antrenamentele imi intensifica mai mult aceasta fericirea prin satisfactia cunoasterii propriilor limite. Ma grabesc spre casa si dau buzna in birou cu un chef nebun de vorba si cu tot atata fericire in mine. In clipele in care ma cuprinde indoiala, am recunoscut sincer si existenta acelor clipe, pentru ca existat clipe cand imi pun la indoiala propria fericire, ma privesc in oglinda si caut in mine motivele fericirii mele. Gasesc repede adevarata ei cauza, doar acel ceva ( e un cineva de fapt) care o pricinuieste este constient de asta, in rest pentru ceilalti raman o fericita neinteleasa. Curand, comentariul unei colege m-a emotionat, mi-a spus dezinvolt "Esti atat de schimbata in ultimul timp, atat de fericita pari!”. I-am zambit, eram fericita si faptul ca si ceilalti am observat schimbarea mea m-a magulit, recunosc. M-a magulit pentru ca socotesc aceasta schimbare drept una in bine, socotesc ca aceasta fericire a adus pacea in sufletul meu si ma socotesc responsabila sa-i ajut pe cei din jur mai putin fericiti, sa descopere fericirea din ei, sa se descopere pur si simplu. Nu sunt capabila sa ii fac fericiti, nimeni nu poate face pe cineva fericit doar persoana iubita, dar sunt capabila sa-i ajut sa descopere fericirea, sa uite absurda ideie ca fericirea trebuie inteleasa, fericirea trebuie doar traita. Recitesc ce ti-am scris si constata incapacitatea mea, incapacitatea caracteristica tuturor oamenilor, de a-mi ilusta fericirea. Niciodata nu voi putea sa descriu cu exactitate ceea ce simt, pot insa sa sugerez, si sa recunosc dezinvolt ca in ciuda abandonului mi se face frica uneori de atat fericire. Poate de aceea o scriu, sau incerc sa o sugerez, poate in inconstientul meu anticipeaza niste clipe de tristete covarsitoare, care cu tot optimisuml meu stiu ca le voi trai si pe care chiar imi doresc uneori sa le traiesc. Durerea inobileaza si durerea ma invata sa fiu fericita. Din anticiparea asta se naste dorinta de avea marturia propriei mele fericiri scrisa, care imi va servi drept scut importiva tuturor motivelor care ar putea sa imi zdrobeasca fericirea. Nu-mi doresc fericirea permanenta pentru ca atunci voi uita sa o apreciez, imi doresc doar sa nu uit niciodata sa traiesc ”acea clipa”, imi doresc sa ma abandonez mereu fericirii asa cum o fac acum, sa nu uit ca fericirea e aici atat timp cat mai este o farama, cat de mica de viata in mine. Imi promit ca voi imprastia fericirea mea, Dumnezeu sigur mi-o daruieste cu un scop, imi promit ca voi da din pacea mea celor care au nevoie. Continui deci sa fiu fericita, continui sa ii multumesc fericirii ca ma inunda, continui sa implor iubirea sa-mi dea intelepciunea necesara, continui sa cred ca pacea ma va ajuta sa trec peste toate obstacolele vietii si imi va transforma suferinta in invataminte, continui sa am credinta, continui sa-mi silesc viata sa-mi accepte abandonul, pentru ca stiu ca fericirea imi va fi mereu alaturi si cand va veni vremea durerii voi rezista vitejeste in fata suflului acestuia, pentru ca am cunoscut intr-o zi fericirea si am gustat din aroma ei. Pentru ca simtamintele aceastea paradoxale, durerea si fericirea, imi dau puterea de a pasii in continuare pe calea alesa de mine.

Iubesc!

Se pare ca ideeile nu se grabesc sa ma invadeze...Adevarul e ca nici nu am nevoie de ele, nu m-am plictisit niciodata in incercarea de a gasi definitia celui pe care il numesc „eu”. Ai in fata acum adevarata „taina” a scrierii mele care esueaza mereu, dorinta de a descoperi adevaratul „eu”. Stii ce e paradoxal? Ca am inceput dintotdeauna cautarile, dar am facut cu adevarat „primul pas” intelegand de fapt singurul adevar universal fara relativa, iubirea. Invat iubind cine sunt, iubesc invatand sa fiu doar „eu”, invatand ca toate lucrurile se nasc din iubire si se sting sub flacara iubirii atat de patimase a carui prizonieri suntem. Te intrebi acum cu siguranta cum pot eu sa-ti vorbesc despre acest sentiment, cum poate sufletul meu sa hasureze un sentimnt atat de complex cand se loveste continu de propria neintelegere. Iti spun acum ceea ce am aflat de curand, iubirea nu trebuie inteleasa sau justificata, iubirea trebuie lasata prada timpului pentru ca adevarata iubire e rabdarea. Timpul ingenuncheaza doar in fata iubirii, e singura putere capabila sa-l nimiceasca. In fata iubirii timpul e inexistent, adevarata iubire nemasurandu-se in ani, adevarata iubire nu cunoaste limite nici cea mai usoara delimitare in timp, adevarata iubire e rabdarea de a astepta „sa se implineasca”, rabdarea de a astepta persoana care o iubesti sa-ti fie alaturi, adevarata iubire e cea de care timpul fuge las, raul se rusineaza si viata dispare din calea ei spre implinire. Iubirea innobileaza si cel mai nevrednic suflet, iubirea e absolutul din noi, absolut in a carui infinitate se ineaca toti cei care comit imprudenta de a-l intelege. Incerc din rasputeri sa imi ordonez gandurile, insa nu imi este cu putinta sa gasesc o alta „definitie” a iubirii. Realizez de abia acum ca sunt in cautarea unui „imposibil”, iubirea nu este cuvantul, iubirea este trairea din spatele cuvantului. Cand am invatat sa iubesc, am simtit intaia oara ca iubirea e peste tot atunci am hotarat sa pornesc in cautarea ei. Am pasit grabita spre rama veche care incadreaza o poza de demult, un moment menit sa fie transpus in eternitatea, mi-am asezat genunchiul pe podea, am atins sticla rece si am simtit iubirea pe care acea vreme a sadit-o in mine, amintirea unei iubirii. M-am intrebat atunci ce se intampla cu iubirea care ramane? Unde merge? M-am azvarlit trupul spre fereastra sa privesc dansul noriilor care brodau cerul, am deschis usor fereastra, am simtit adierea usoara, ceva a strigat atunci in mine „e iubirea!”. Am inteles atunci ca iubirea e peste tot, iubirea nu dispare niciodata doar apare sub alte forme fiind intr-o continua metamorfoza. Cu o clipa inainte iubirea era acea poza de demult, acum e adierea pe care am simtit-o si curand va fi fragedul boboc de floare care tocmai „s-a nascut”. Iubirea cerului e vantul, iubirea timpului e amintirea, iubirea florii e bobocul, dar iubirea mea, iubirea noastra? Iubirea noastra e intaiul zambet sub bolta diminetii, intaia atingere a degetelor, intaia incruntare a sprancenelor, intaiul „Buna dimineata!”, intaiul pas pe care il facem pe parchetul rece ne strambam si spunem „E prea devreme! Haide sa mai stam un minut in pat!”, iubirea e amanarea, dorinta de a fi impreuna, iubirea e zambetul menit sa curme suferinta celui de langa tine, e mana care nu-ti da niciodata drumul, e tristetea pe care ti-o provoaca cele mai neinsemnate gesturi iubirea e lacrima de pe obraz care cade din neputinta de a oprii suferinta provocata de neintelegerea celuilalt, e suspinul care se naste din reprosul ca nu poti fi fizic langa el cand are nevoie de tine. Iubirea e cel mai banal si mai complex lucru, e cafeaua varsata pe pijamaua lui dimineata, e ploaie care cade pentru a ne curata trupurile, e luna care vecheaza asupra noastra, e rochia alba care rasfata trupul firav, e piciorul fraged care danseaza in intuneric, e bratul puternic care ascunde o fiinta in umbra sa, e ura pe care o simti cand esti ranit, e incapacitatea de a te intelege in eforturile disperate de a fi fericit, e sentimentul contradictoriu care se naste in tine in fiecare moment, e incertitudinea si nevoia de a clarifica, e privirea nostalgica in cautarea lunii in fiecare inceput de seara, e sufletul care asteapta a sa prelungire, e nebunia care nu iti da pace, e durerea suprema pe care o lasi sa te sfasie doarr pentru ca urmatoare clipa sa faci loc fericirii in tine, e motivul pentru care ne certam in fiecare noapte cu somnul, motivul pentru ca imploram noaptea sa fie mai lunga, iubirea e singurul lucru capabil sa schimbe o frantura de viata, dandu-i o multitudine de sensuri si culori.Iubirea e rabdarea de a astepta soare sa rasara in zori, vantul sa iti mangaie fata, marea sa iti spele picioarele, iarba sa se impleteasca sub degetele tale, zapada sa nasca adevarata puritate. Iubirea e rabdarea de a te opune destinului, inghenunchind timpul si pasind peste el.
Am citit ceea ce ti-am scris cu cateva minute inainte. Ce sens au oare toate aceste cuvinte? Sunt fade, sunt lipsite de sens, sunt discutii banale si mizerabile in jurul unui sentiment care nu trebuie inteles, doar simtit. As vrea sa rup pagina acesta. Nu o voi rupe. O voi pastra ca dovata a inconstientei mele, nevoii mele bolnave de justificari. De fapt vroiam doar sa iti spun simplu: IUBESC.