marți, 29 decembrie 2009

Chiar daca mereu e doar o clipa


Am uitat demult cum e sa fi fericit, sau poate n-am stiut niciodata. Poate am cautat atat de mult fericirea incat, am uitat esenta cautarii mele. Sau poate am pierdut-o pe drum. Caci omul fie se lasa furat de mirajul vietii, imbatandu-se cu iluzii, fie e prea atent sa nu o faca. Rezultatul? E acelasi. Fie ca esti prea atent, fie ca esti perfect ignorant, te impiedici. In cautarea fericirii ne poticnim cu totii. Priveam azi in ochii celor care imi sunt aproapem incercand sa ghicesc taina din care se naste umbra de pe chipul lor. N-am izbutit sa patrund in adancul lor. Am vazut doar niste chipuri pe care timpul a sapat riduri, niste buze uscate si lenese, niste ochi goi, atat de goi incat te inecai in goliciunea lor. Si nu, nu am izbutit sa inteleg ceva pentru ca nu era nimic de inteles. Ei nu aveam nici o taina. Erau o taina in sine, a vietii, a timpului, a cautarii, taina unei fericiri pierdute sau poate niciodata gasite cu adevarat. Cum pot sa fie atat de goi? Cum pot sa traiasca fara a cauta sa inteleaga ratiunea vietii, misterele ei? Cum pot sa renunte atat de repede sa caute fericirea? Uite ca pot. Si poate au dreptate. Poate ca viata nu are nicio ratiune, poate nici mistere nu are. Poate fericirea e o notiune abstracta, poate e doar un cuvant stupid introdus in dictionar de un om care dorea sa dea un sens vietii, dorea ca tu si eu sa ne trezim dimineata si sa ne ridicam din pat. Sa ne privim in oglinda si sa ne mintim ca ne-am ridicat pentru a cauta fericirea. De cate mii de ani ne trezim dimineata oare pentru a incepe cautarea? Nu. Oamenii nu se trezesc pentru a lupta, se trezesc pentru ca asa e firesc, pentru ca viata e o relativa, pentru ca timpul e o relativa, pentru ca ne aflam pe colierul unei lumi perfect rotunde. Pentru ca ne nastem si murim. Pentru ca asa va fi mereu. Pentru ca nu traim pentru fericire, tnici macar de dragul vietii nu traim. Traim pur si simplu pentru ca suntem nevoiti sa o facem .Pentru ca nu ne “chinuim” sa fim buni, o facem doar pentru ca ne e frica de iad. Chiar exista iad? Sa fim seriosi, poate fi ceva mai rau decat un om gol, secat, un om in care nici sangele nu mai fuge, un om care a uitat ca undeva in el exiata un “ceva” care se schimba continuu, care nu e constant dar care reprezinta de fapt esenta lui. Acea esenta e un nimic. Si e un nimic pentru ca nu poate fi definita in niciun fel. Poti sa spui cine esti? Nu. Esti o invalmaseala de linii asezate aparent coerent pe certificatul de nastere. Da. Asta esti in lumea materiala. Si cum ramane cu sufletul? De fapt noi suntem inainte de toate niste fiinte spirituale, avem nevoi spirituale. Caci nu hrana ne tine in viata, nu apa, nu soarele. Ci golul din nou, acel gol permanent care ne impinge in bratele intrebarilor existentiale pentru a se umple.
Dar nu, nu asta doream eu sa-ti spun azi. Doream sa-ti spun ca am gasit fericirea. Da, am gasit-o. Si nu, nu e acea fericire monotona la care toti aspiram, acea fericire in care ne inecam constient si care ajunge sa omoare in cele din urma si cel mai profund depozit afectiv din fiintele noastre sarace. E acea fericire in starea ei pura. Nu e fericirea elaborata, o fericire pe care incercam noi de mii de ani sa ni-o inducem, sa ni-o impunem, e fericirea nascuta din mine, din sufletul meu, nu din creierul meu obosit. Am auzit azi ceva ce m-a revoltat “E Craciun! Trebuie sa fim fericiti!”. Nu, complet gresit. “E Craciun, de ce nu renuntam odata la cautarea acelei fericiri perfecte si incercam sa gustam macare din fericiri marunte de-o clipa capabile insa sa ne extazieze?”. De ce sa nu abandonam lupta aceasta absurda. In fond nici nu stim pentru ca luptam.
Am gasit fericirea in momentul in care am renuntat la cautare, m-am abandonat clipei si vietii. Cand am incetat sa mai spun “vreau, imi doresc sa fiu fericita” am primit tot. Tot ceea ce nu avusesem pana acum. Am gasit fericirea langa mine, a stat pitita acolo privindu-ma amuzata cum esuez in cautare ei. Am gasit fericirea sub cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat sa-l cunosc. Am inteles ca poate maine nu il voi mai avea langa mine, poate ieri l-a avut altcineva, dar acum, acum eu il am, nu-l posed, il am asa cum ma are si el pe mine. Il am cu toate clipele in care imi deseneaza zambete pe fata si cu toate lacrimile pe care mi le pune pe obraz. Ma are cu toate clipele in care ma asez in bratele lui si cele in care ii cer sa ma mangaie cand sunt trista. Ne avem si atunci cand suntem tristi, si atunci cand am renunta de 100 de ori unul la altul. Ne avem si atunci cand aruncam regretele dintre noi si lasam copiii se imbratiseze. Ma va avea mereu, il voi avea mereu. Chiar daca mereu e doar o clipa.
Nu stiu daca asta se numeste fericire, stiu insa ca in vocabularul meu e sinonima cu “acea clipa”. Acea clipa cand am vazut in ochii lui chipul meu, cand am simtit in palmele lui caldura palmelor mele, cand sufletele noastre s-au imbratisat.

2 comentarii:

  1. nu stiu ce sa zic... ma regasesc aici, parca ai facut o sinteza a blogului meu:)

    RăspundețiȘtergere
  2. e ciudat.. eu cand citesc ce scrii simt ca parca cineva a patruns in mine, mi-a smuls din suflet sentimentele, le-a dat un nume si apoi a impletit o poveste cu ele. Sau poate nu e chiar ciudat...

    RăspundețiȘtergere