Chiar daca mereu e doar o clipa

Am uitat demult cum e sa fi fericit, sau poate n-am stiut niciodata. Poate am cautat atat de mult fericirea incat, am uitat esenta cautarii mele. Sau poate am pierdut-o pe drum. Caci omul fie se lasa furat de mirajul vietii, imbatandu-se cu iluzii, fie e prea atent sa nu o faca. Rezultatul? E acelasi. Fie ca esti prea atent, fie ca esti perfect ignorant, te impiedici. In cautarea fericirii ne poticnim cu totii. Priveam azi in ochii celor care imi sunt aproapem incercand sa ghicesc taina din care se naste umbra de pe chipul lor. N-am izbutit sa patrund in adancul lor. Am vazut doar niste chipuri pe care timpul a sapat riduri, niste buze uscate si lenese, niste ochi goi, atat de goi incat te inecai in goliciunea lor. Si nu, nu am izbutit sa inteleg ceva pentru ca nu era nimic de inteles. Ei nu aveam nici o taina. Erau o taina in sine, a vietii, a timpului, a cautarii, taina unei fericiri pierdute sau poate niciodata gasite cu adevarat. Cum pot sa fie atat de goi? Cum pot sa traiasca fara a cauta sa inteleaga ratiunea vietii, misterele ei? Cum pot sa renunte atat de repede sa caute fericirea? Uite ca pot. Si poate au dreptate. Poate ca viata nu are nicio ratiune, poate nici mistere nu are. Poate fericirea e o notiune abstracta, poate e doar un cuvant stupid introdus in dictionar de un om care dorea sa dea un sens vietii, dorea ca tu si eu sa ne trezim dimineata si sa ne ridicam din pat. Sa ne privim in oglinda si sa ne mintim ca ne-am ridicat pentru a cauta fericirea. De cate mii de ani ne trezim dimineata oare pentru a incepe cautarea? Nu. Oamenii nu se trezesc pentru a lupta, se trezesc pentru ca asa e firesc, pentru ca viata e o relativa, pentru ca timpul e o relativa, pentru ca ne aflam pe colierul unei lumi perfect rotunde. Pentru ca ne nastem si murim. Pentru ca asa va fi mereu. Pentru ca nu traim pentru fericire, tnici macar de dragul vietii nu traim. Traim pur si simplu pentru ca suntem nevoiti sa o facem .Pentru ca nu ne “chinuim” sa fim buni, o facem doar pentru ca ne e frica de iad. Chiar exista iad? Sa fim seriosi, poate fi ceva mai rau decat un om gol, secat, un om in care nici sangele nu mai fuge, un om care a uitat ca undeva in el exiata un “ceva” care se schimba continuu, care nu e constant dar care reprezinta de fapt esenta lui. Acea esenta e un nimic. Si e un nimic pentru ca nu poate fi definita in niciun fel. Poti sa spui cine esti? Nu. Esti o invalmaseala de linii asezate aparent coerent pe certificatul de nastere. Da. Asta esti in lumea materiala. Si cum ramane cu sufletul? De fapt noi suntem inainte de toate niste fiinte spirituale, avem nevoi spirituale. Caci nu hrana ne tine in viata, nu apa, nu soarele. Ci golul din nou, acel gol permanent care ne impinge in bratele intrebarilor existentiale pentru a se umple.
Dar nu, nu asta doream eu sa-ti spun azi. Doream sa-ti spun ca am gasit fericirea. Da, am gasit-o. Si nu, nu e acea fericire monotona la care toti aspiram, acea fericire in care ne inecam constient si care ajunge sa omoare in cele din urma si cel mai profund depozit afectiv din fiintele noastre sarace. E acea fericire in starea ei pura. Nu e fericirea elaborata, o fericire pe care incercam noi de mii de ani sa ni-o inducem, sa ni-o impunem, e fericirea nascuta din mine, din sufletul meu, nu din creierul meu obosit. Am auzit azi ceva ce m-a revoltat “E Craciun! Trebuie sa fim fericiti!”. Nu, complet gresit. “E Craciun, de ce nu renuntam odata la cautarea acelei fericiri perfecte si incercam sa gustam macare din fericiri marunte de-o clipa capabile insa sa ne extazieze?”. De ce sa nu abandonam lupta aceasta absurda. In fond nici nu stim pentru ca luptam.
Am gasit fericirea in momentul in care am renuntat la cautare, m-am abandonat clipei si vietii. Cand am incetat sa mai spun “vreau, imi doresc sa fiu fericita” am primit tot. Tot ceea ce nu avusesem pana acum. Am gasit fericirea langa mine, a stat pitita acolo privindu-ma amuzata cum esuez in cautare ei. Am gasit fericirea sub cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat sa-l cunosc. Am inteles ca poate maine nu il voi mai avea langa mine, poate ieri l-a avut altcineva, dar acum, acum eu il am, nu-l posed, il am asa cum ma are si el pe mine. Il am cu toate clipele in care imi deseneaza zambete pe fata si cu toate lacrimile pe care mi le pune pe obraz. Ma are cu toate clipele in care ma asez in bratele lui si cele in care ii cer sa ma mangaie cand sunt trista. Ne avem si atunci cand suntem tristi, si atunci cand am renunta de 100 de ori unul la altul. Ne avem si atunci cand aruncam regretele dintre noi si lasam copiii se imbratiseze. Ma va avea mereu, il voi avea mereu. Chiar daca mereu e doar o clipa.
Nu stiu daca asta se numeste fericire, stiu insa ca in vocabularul meu e sinonima cu “acea clipa”. Acea clipa cand am vazut in ochii lui chipul meu, cand am simtit in palmele lui caldura palmelor mele, cand sufletele noastre s-au imbratisat.

If you're not the one...

If you're not the one then why does my soul feel glad today?
If you're not the one then why does my hand fit yours this way?
If you are not mine then why does your heart return my call?
If you are not mine would I have the strength to stand at all?

I never know what the future brings
But I know you're here with me now
We'll make it through
And I hope you are the one I share my life with

I don't wanna run away but I can't take it, I don't understand
If I'm not made for you then why does my heart tell me that I am?
Is there any way that I can stay in your arms?

If I don't need you then why am I crying on my bed?
If I don't need you then why does your name resound in my head?
If you're not for me then why does this distance maim my life?
If you're not for me then why do I dream of you as my wife?

I don't know why you're so far away
But I know that this **much** is true
We'll make it through
And I hope you are the one I share my life with
And I wish that you could be the one I die with
And I'm praying you're the one I build my home with
I hope I love you all my life

I don't wanna run away but I can't take it, I don't understand
If I'm not made for you then why does my heart tell me that I am
Is there any way that I can stay in your arms?

'Cause I miss you, body and soul so strong that it takes my breath away
And I breathe you into my heart and pray for the strength to stand today
'Cause I love you, whether it's wrong or right
And though I can't be with you tonight
You know my heart is by your side

I don’t wanna run away but I can’t take it, I don’t understand
If I’m not made for you then why does my heart tell me that I am
Is there any way that I can stay in your arms?

"E frumos?"

"E frumos?"
"Cand l-am vazut dupa o perioada in care ii uitasem aproape in totalitate numele si chipul, mi-a acaparat atentia. Zambetul cald, ochii caprui in care lumina se juca neastamparat, chipul ii pastra o nuanta de tristete. Era nostalgic. Il mai vazusem inainte si ghiceam parca sufletul ascuns de trupul lui, bunatatea si sinceritatea sa, dar copilul din mine nu anticipa cat de mult avea sa iubeasca acel trup, acel suflet, acel inceput de barbat. In zilele petrecute alaturi de el ochii mei il cautau insistent. Imi era frica uneori sa nu fiu descoperita. Nu puteam sa-i croiesc un chip in mintea mea, nu reuseam sa mi-l imaginez daca nu era in vecinatatea mea sa-l pot privi macar o clipa. Ii uitam chipul in 5 minute, cu toate ca petrecusem atat timp analizandu-l . Inima mea insa, nu putea sa-l uite. Cred ca fara sa-mi dau seama l-am iubit inca de atunci. De fapt cred ca l-am iubit dintotdeauna. Dar sa ramanem totusi la frumusetea sa. E o frumusete dincolo de conventii... E atat de tulburatoare schimbarea sa permanenta si continua, incat cred ca nici Da Vinci insusi nu ar putea sa-i imortalizeze chipul pe-o bucata de panza. In putinele seri in care am reusit sa stam imbratisati, si sa ne atingem, frumusetea sa era de un sublim inefabil. Razele lunii care-i brazdau chipul, ii confereau o nota aparte de mister. Buzele ii eram mici si subtiri, dar atat de insetate. Ochii caprui si alungiti, privindu-ma, deveneau mari si curiosi. Mereu aveam impresia ca doreau sa patrunda profund in mine. Cand ochii lui imi cautau trupul, eu ii mangaiam parul moale. Cand ma tinea in brate ii simteam mirosul pielii. Era putin mai inalt decat mine. Indeajuns de inalt cat sa-mi sarute fruntea cand imi plecam capul pe umarul lui. Bratele lui ma strangeau puternic, lipindu-mi trupul de al lui. Ii zaream picioarele zvelte si foarte bine articulate. Mainile fine, unghi ile mici si degetele calde. Umerii lati si bazinul proportional. Era atat de frumos cand eram impreuna... Am mai zarit o data acelasi tip de frumusete la el, cand era in preajma parintiilor lui. Probabil din cauza iubirii ce le-o poarta. In rest era o frumusete liniara, chip de copil, cand se concentreaza are doua gropite in obraji. E robust, inalt, pielea ii e cafenie si trupul armonios. Fata ii e rotunda si destul de luminoasa. Ochii ii sunt mereu blanzi si sinceri. Zambetul lui... Ce zambet! Are mai multe feluri de zambete. Cel mai mult imi place zambetul lui inocent. De obicei il zaresc pe fata cand imi vorbeste. El stie ca ii iubesc acel zambet. Eu ii iubesc toate zambetele deopotriva. Ii iubesc zambetul ironic care isi face loc pe chipul lui dulce atunci cand il supar, zambetul fortat pe care-l silesc eu sa apara atunci cand socotesc eu ca e prea trist, cel formal pe care l-am zarit la el cel mai rar, de obicei el zambeste din suflet, si zambetul dezinvolt pe care copilariile mele socotite de el amuzante si dulci il deseneaza pe chip. Si privirile ii sunt diferite. Cand e nostalgic privirea lui se pierde in contur si buzele se "strang". Cand e usor intimidat se uita spre cer si zambeste delicat. Cand e surprins ochii ii sunt foarte mari si stralucesc . Cand e fericit, ochii ii sunt mici, adanci de o profunzime dezarmanta. Intelegi tu oare acum cat de complexa e aceasta fiinta?"

Absente si regasiri...

"Why do you love me?"

S-a ridicat si a plecat. Ceasca de cafea i-a ramas pe masa. Acum el sta, priveste in gol si se intreaba unde a gresit. Iar ea, ea paseste hotarata privind cerul. Se indreapta spre nicaieri. Nici macar nu ii vine sa planga asa cum a facut-o in sutele de zile petrecute sub ceartceafurile albe privindu-i poza si asteptandu-l. Asteptand sa ii auda vocea. Tacerea era apasatoare si dureroasa. Cata singuratate nastea asteptarea! Il astepta sa vina, sa ii stearga lacrima, sa o ia in brate. Si dupa acea, nimic nu mai conta. Nu-mi pasa daca va muri in urmatoarea clipa sau va trai alaturi de el o zi, o saptamana, o viata. Niciodata nu a venit. Cat isi dorea sa nu il fi asteptat atat, asteptarea ucise in ea copilaria. Se simtea secata, goala. Iar acum cand in sfarsit il avea langa ea l-a lasat singur pe terasa, intr-o sambata mohorata si trista de toamna. Nu intelegea. Cum poate sa o intrebe de ce-l iubeste? De ce vrea sa fie cu el? De ce nu poate respira fara el, dupa atat nopti in care il implora in soapta sa vina si sa o stranga la piept? Cum putea sa ii spuna ca poate ar fi mai bine sa se indeparteze, ca nu vor izbuti niciodata sa fie fericiti impreuna? Ce ar fi putut sa ii raspunda oare cand ea nu-l iubea pentru un motiv anume, ci pentru un "tot". Cand ea ii respira viata, se hranea cu amintirea lui. Il iubea. ll iubea pe cel care o certa, pe cel cu care facea dragoste, pe cel de dorul caruia plangea, pe singurul om care o facuse vreodata fericita. Il iubea pe cel cu degetele micute si jucause, pe cel care o rasfata si o mangaia. Il iubea cand o suna, cand ii spunea ca ii e dor. Il iubea pe cel caruia ii cerea iertare si apoi ii sarea in brate fericita. Il iubea pe cel care isi uita cana cu cafea pe birou si blugii azvarliti pe marginea patului. Pe cel care stia sa ii fie alaturi, stia sa o ierte si sa o sarute. Il iubea pe cel care intr-o zi a aparut in viata ei si i-a schimbat-o, pe cel care a invatat-o sa iubeasca. Il iubea pentru ca era a lui, doar a lui, pentru ca el o ranea si o vindeca...

A lasat noptile sa treaca peste trupul ei obosit, zilele sa ii stearga amintirea lacrimei care a cazut in acea zi si s-a intors la acea terasa. El o astepta. Asa cum il asteptase ea atata timp schitand zambete fara contur doar pentru a-i asunde durerea. In acele zile in care ea fusese absenta, el a realizat ca perspectiva unei vieti fara ea il cutremura. Si-a dat seama ca o iubeste. Nu isi imaginase pana atunci niciun viitor cu ea, dar nici fara ea. S-a ridicat cand a zarit-o a fugit si a sarutat-o pe frunte. I-a luat degetele reci in palme si i-a spus "Iarta-ma. Nu trebuia sa te intreb de ce iubesti. Absenta ta m-a fauct sa inteleg ca te iubesc. Te iubesc si atat. Nu te iubesc pentru ochii tai verzi sau trupul tau zvelt. Te iubesc pentru ceea ce sunt cand sunt cu tine, pentru totul pe care il reprezinti tu in mine, pentru acel amestec de parfumuri pe care sufletul tau le imprastie in mine."

Niciodata nu iubim pentru un motiv anume. Iubim pur si simplu, si nu trebuie sa cautam sa intelegem ratiunea dragostei. Dragostea nu ARE ratiune, ea ESTE adevarata ratiune.