Epiderme perforate

    Ii sufocam epiderma cu buzele-mi incordate si fixe iar ea se revolta neputincioasa, colorandu-se intr-un rosu aprins si nervos. Eram ca o ventuza infingandu-mi tentaculele in trupul care adapostea in el seva vietii mele. Stiam ca prin buzele mele care aproape ca ii omoreau epiderma trebuia sa las sa intre lumina in trupu-mi, sa ma hraneasca, sa-mi potoleasca setea si apoi sa-mi iasa prin ombilc. Acea lumina, pe care o aveam mereu in jurul ombilicului dupa ce ma hraneam din trupul lui, continea anticorpii tuturor durerilor mele. Acum insa trebuia sa iau din el mai multa lumina ca niciodata, caci multe vor fi zilele pana cand trupurile noastre se vor putea apropia iar impreuna de Dumnezeu. Cand suntem singuri trupurile-si uita rugaciunile. Aveam nevoie de lumina din el, aveam nevoie de puterea, lumina e seva, seva e putere. Ma infruptam cu atata sete din trupul lui, incat buzele mi-au amortit si slabind din stramtoarea lor m-am vazut nevoita sa-mi incolacesc picioarele in jurul pulpelor lui, mi-am lipit talpile reci pe gamble lui groase, i-am ascuns mana dreapta sub crestet si palma stanga am trasformat-o, la fel ca talpile si buzele, intr-o ventuza pe care am asezat-o in dreptul inimii sale. Sub presiunea cu care-i apasam pe trup, aerul devenea sufocant, respira greu si era tot mai slabit. Eu il goleam in continuare de seva. Imi era frica ca am sa-i golesc plamanii de oxigen. Si-a miscat brusc piciorul drept, aceea a fost prima si ultima zvacnire a trupului lui, care mi s-a daruit total ulterior. In timp ce eu ma hraneam din adancu-i, el dormea ca un prunc cu mine in bratele. Printr-un acord tacit am decis sa ma tina el in brate azi. In alte zile ma cerea sa-l adorm pe pantece. Nu am inteles niciodata de ce, de fiecare data cand il tineam pe pantece, adormea. Poate pantecul meu ii fredona catul de leagan al viitorului nostru copil. Asa cum nu am inteles niciodata cum putea sa adoarma tinand un trup in brate care se hranea din el tacut si dureros, pana cand, stors de orice putere, paraliza. Eu niciodata nu am izbutit pana atunci sa-i adorm in brate. Mereu sedeam cuminte si ii ascultam inima, ii vorbeam si ea imi incredinta secrete pe care barbatul care ma tinea in brate nu mi le impartasise niciodata. Ea a fost prima care mi-a spus ca ma iubeste, apoi ochii, iar mai tarziu, mult mai tarziu, gura, dar nu prin cuvinte ci prin sarut. Dupa ce degetele mele mici se desfatau dansandu-i pe piept in ritmul ticaitului inimii sale, imi lipeam buzele si incepeam sa-i beau seva prin epiderma. Faceam asta pret de cateva secunde, minute, ore uneori. Gaseam in el atata liniste. Fiinta aceasta este dascalul care ar trebui sa predea Linistea lumii, linistea e creatia lui. Si pentru ca linistea lui imi inducea o luciditate ucigatoare nu prea imi era cu putinta sa adorm. De fapt niciodata nu m-am simtit obosita sau flamanda langa el. El imi era acoperamant si hrana deopotriva. As fi putut sa stau saptamani intregi langa el fara sa mananc, fara sa beau si fara sa dorm. Lumina lui imi tasnea prin ombilic, invaluindu-mi trupul in aura femeii iubite de barbatul sau.

    Il priveam in timp ce ii paralizam trupul strangandu-l tot mai tare si chemandu-l spre mine, si citeam pe chipul lui gravata istoria intregii omeniri. Avea fata senina si pori fetei imitau scrierile cuneiforme ale poporului sumerian. Era istoria stramosilor mei, era cultul Herei si religia lui Christos, era razboaie, era renastere, era arme si durerea vaduvelor. Era intreaga lume, de la Bibilioteca din Alexandria pana azi, imi era lume asa cum fiecare barbat ii este lume femeii care-l iubeste. O femeie poate iubi mai multi barbati intr-o viata, dar unul singur ii poate releva lumea, Cealalta Parte, jumatatea Androginului. Fiecare femeie isi are lumea ascunsa in barbat sau, iar eu imi imbratisam lumea. Simteam ca imi e stramos, tata, creator, cel mai adanc dintre sensuri, bine si rau deopotriva, cel mai mare pacat si singura cale spre mantuire. Imi strangeam barbatul in brate si pentru prima data in viata nu imi mai era frica ca intr-o zi nu imi va mai ingadui sa o fac, ca intr-o zi avea sa fie ultima data sau ca intr-o zi locul meu va fi luat de o alta. Nu-l posedam de aceea nu aveam cum sa il pierd. Imi descoperisem in el lumea. Avea un pic din intelepciunea bunicului meu, din puterea bratelor tatalui meu care inca ma mai strangea la piept chiar daca crestetul meu era mult peste nivelul pieptului lui, putin din delicatetea papusii roscate a copilariei mele si marinimia unchiului meu, care tot timpul cand ma vedea ma tara dupa el la magazin si-mi cumpara cutiute de suc de ananas. Pastra ceva din intelepciune anticilor romani a caror sange imi alerga in vene, putin din luciditatea limbii lor chiar daca uneori ma amuzam cand stalcea cuvinte. Avea buzele micutei mele prietene de la gradinita, o fiinta plapanda a carei delicatete am invidiat-o mereu, nasul precum cel a uneia dintre fiintele sacre ale copilariei mele, care, credeam eu atunci ca era detinatorul adevarului absolut, si ochi precum cei ai doamnei educatoare a carei fiinta am indragit-o atat de tare. Avea ceva din pacea mamei si seninatatea bunicii mele. Era barbatul meu, eram femeia pentru care el era lumea, si asta nu avea cum sa se piarda. Cu cat ii strangeam mai tare trupul, cu atat simteam mai intensa arsura lacrimilor mele care i-au plans absenta indelung, saliva lasata de buzele-mi care s-au infruptat de atatea ori din el si transpiratia-mi prin care ma goleam de seva deja consumata pentru a face loc alteia.

Dupa ce m-am trezit din transa, caci nu puteam sa ma hranesc altfel decat deschizandu-mi prin toate orificile trupul si concentrandu-ma sa il simt, mi-am dat seama ca ardea de febra. M-am ridicat speriata in genunchi, i-am sarutat fruntea pentru a-i masura temperatura si i-am acoperit trupul cu o patura. Si-a deschis ochii si mi-a spus sa ma asez din nou in bratele lui, ii place sa ma simta. I-am spus ca e fierbine, a zambit si m-a indemnat sa dorm in continuare „Ma simt extenuat”. L-am rugat sa isi aseze capul pe pantecul meu, temandu-ma ca daca ma voi aseza din nou pe umarul lui imi voi lipi inevitabil buzele pe pieptu-i. Poate de aceea se simtea extenuat, m-am hranit din el si l-am golit de puteri, iar acum trupul sau se revolta tacut prin febra. Si-a asezat fruntea pe buricul meu, atunci am aflat unul dintre raspunsurile putinelor intrebari pe care le pastram doar pentru mine, restul i le puneam continuu deoarece el era biblia credintelor mele. De ce imi adoarme mereu pe pantece implorandu-ma sa-l dezmierd? Prima data am crezut ca are nevoie sa ma simta mama si imi placea sa mi-l simt prunc. Ghiceam in el un dor vechi de mii de ani, dorul fiecarui barbat de sanul si pantecul mamei lui. Insa el nu se hranea ca pruncii, eu nu ii eram mama si crestetul lui nu imi atingea sanii. El se hranea prin ombilic. Mi-a relevat atunci ceva ce nu mi-am putut explica pana acum, dragostea lui pentru pantecele mele era de fapt dragostea pentru hrana oferita de centrul vietii. Asa cum eu ma transformam in ventuza sa ii absorb seva-lumina-puterea, asa si el isi punea fruntea pe ombilicul meu pentru a se hrani. A stat cateva minute asa, eu mi-am gasit mai greu o pozitie cat de cat comoda. S-a ridicat brusc speriat, visase ceva, poate-mi visase dorul. M-am speriat si eu. S-a incolacit in jurul trupului meu, si eu i-am dezmierdat fruntea. Mi-ar placea sa-i fiu aproape mereu pentru a-l dezmierda dupa fiecare vis urat, mi-ar placea sa-i fiu mare si sa se ascunda in adancu-mi, sa-i fiu pamant si sa cada in genunchi sa ma sarute, sa-i fiu soare si sa-l scald in lumina, sa-i fiu ploaie si sa-l spal, sa-i fiu inger si sa-i construiesc culcus in trupu-mi, acolo nimeni nu i-ar putea face rau. Mi-ar placea sa-l respir o viata si sa traiesc pentru a-l adormit pe pantece si a-i lua toate fricile asupra mea. A adormit din nou incolacit in juru-mi. Mi-am desprins trupul de langa a lui, mi-am azvarlit talpile fierbinti pe parchet, am pasit pana in dreptul mesei, am luat paharul de apa si m-am asezat in genunchi, veghiandu-l la crestet. Am inchis ochii si am inceput sa ma rog, m-am aplecat sa-i sarut fruntea si m-am rugat in continuare. Am izbucnit in plans. Lacrimile mele, prelingandu-i-se pe obraz, l-au trezit. Am scapat o lacrima in apa din pahar apoi i-am dat sa o bea. M-a privit apoi si-a intins bratele spre mine. M-am resemnat si am revenit in bratele lui cu toate ca imi placea atat de mult sa ii contemplu trupul de la crestet. Mi-a luat fata in palme, mi-a sarutat fruntea, apoi m-a asezat meticulos in bratele lui, panandu-mi crestetul pe ombilicul lui. I-am zambit si mi-am abandonat trupul bratelor lui.

    Timpul si-a schimbat ritmul, secundarul numara din doi in doi. Luna si-a incolacit lumina in jurul trupurilor noastre. Am adormit amandoi sub acea imbratisare, eu cu toata puterea lui tasnindu-mi prin pori, el cu promisiunea ca ma voi inapoia intr-o zi definitiv. Eram linistita, puterea lui avea sa imi calauzeasca drumul si sa imi vindece dorul pana cand vom putea repeta acel amurg la nesfarsit. Mai este timp pana la eternitate, inca putin.

Barbatul si Femeia

La inceput a fost ANDROGINUL, acea impletire fecunda a carnalului si spiritualului. Androginul era barbat si femeie deopotriva, rezultatul contopirii partii femeiesti a naturii cu cea barbateasca. Barbatul era capul- femeia era gatul fraged care-i era stalp asemeni piedestralului care tine in poale cea mai veche sculptura in piatra. Barbatul era chipul- femeia era parul care-i incadra pometii, ii saruta gatul, ii dansa pe umeri, si se oprea sub calcaie. Barbatul era frunte imbracata de sudoarea miilor de ani- femeia era tampla pe care sudoarea isi grava istoria. Barbatul era pleoapa care invelea globul ocular- femeia era genele care derivau din ea si se lipeau atunci cand pleoapa obosea si nu mai putea sa inveleasca ochiul. Barbatul era pupila prin care lumina intra izbindu-se de retina- femeia era irisul care transforma lumina in curcubeu, astfel androginul prima data a cunoscut lumea prin culori. Barbatul era dintii care sfasaiau hrana atat de necesara trupului- femeia era saliva care o dizolva. Barbatul era buzele care contineau anticorpii tuturor ranilor – femeia era limba care le curata. Barbatul era timpanul-vibrand, vital auzului- femeia era pavilionul care aplifica sunetul. Femeia era obrajii arsi de lacrimile celor dintai pacate- barbatul era barbia pe care lacrimile se stingeau. Femeia era sanii in rotunjimea carora se ascundea seva prunciilor lumii- barbatul era bratele care le acopereau goliciunea. Femeia era pantecul devenit religia creatiei- barbatul era samanta care-l facea fecund. Femeia era buricul care hranea viata dinauntru-i- barbatul era degetele care-l presau ca lumina din el sa i patrunda in trup. Femeia era cupa sacra- barbatul era apa din ea. Femeia era coapsele in care fertilitatea se prelungea- barbatul era genunchii care-i implorau prin indoirea lor fecunditatea. Femeia era gamba care cucerea- barbatul era calcaiul pe care fiinta femeii se sprijinea.

Zeii i-au pedepsit androginului perfectiunea, rupand-o pe FEMEIE din BARBAT, despicandu-i trupul in doua. Pedeapsa partilor este sa se gaseasca. Mantuirea lor este impletirea, caci nu e cu putinta sa numesti intreg ceea ce nu e nici macar jumatate, iar ceea ce nu e intreg destul nu va cunoaste niciodata mantuirea.

Eu nu cred in BARBAT, nici in FEMEIE nu cred. Eu cred in impletiri de carni si spirite. De mii de ani femeia si barbatul se cauta pentru a renaste in chipul androginului. Nu exista barbat in absenta femeii nici femeie in absenta barbatului, asa cum nu exista altar fara rugaciunea, nici nugaciunea fara altar. Altarul e vocea rugaciunii, si rugaciunea calea jertfei spre cer. Cum am putea sa definim barbatul in absenta femeii? Cum am putea sa privim o femeie ignorand cicatricea lasata de desprinderea barbatului din ea? Exista franturi, bucati de carne si suflet, insa de intreg nici nu poate fi vorba. Barbatul nu exista fara pantecele femeii, iar femeia nu-si are sensul daca barbatul nu-i transforma pantecele in altar al creatiei. Nici macar jumatati nu sunt. Nu putem sa definim o jumatatea in absenta celelaltei jumatati pentru ca ea automat ar trebui sa devina intreg. Nu e cu putinta insa sa existe un intreg lipsit de fecunditate, care nu poate da nastere un-altuia, care nu poate desprinde din interioru-i o bucata care se va diviza la randu-i asigurand un continuu perpetu. Asa cum nu exista cer fara pamant, caci pur si simplu nu am mai izbuti sa facem delimitarea, asa si existenta BARBATULUI nu este fecunda daca FEMEIA a incetat sa existe sau nu a fost creata niciodata.

Iata adevaratul sens al vietii- sa intregim trupul androginului. Iata calea spre mantuire! Este vital sa redevenim intregi. Singura cale spre androgin este iubirea. Suntem TOT doar prin iubire, prin iubire suntem TOT. Pentru ca iubirea e pumnul cu care batem la poarta mantuirii. Daca e indeajuns de puternic, sunetul va penetra inaltul si poarta sa va dechide. Daca este fragil, vom cunoaste vesnicia ingenunchiati de timp in fata portii. Si e atat de dureros sa fi vesnic in singuratate!