Epiderme perforate

    Ii sufocam epiderma cu buzele-mi incordate si fixe iar ea se revolta neputincioasa, colorandu-se intr-un rosu aprins si nervos. Eram ca o ventuza infingandu-mi tentaculele in trupul care adapostea in el seva vietii mele. Stiam ca prin buzele mele care aproape ca ii omoreau epiderma trebuia sa las sa intre lumina in trupu-mi, sa ma hraneasca, sa-mi potoleasca setea si apoi sa-mi iasa prin ombilc. Acea lumina, pe care o aveam mereu in jurul ombilicului dupa ce ma hraneam din trupul lui, continea anticorpii tuturor durerilor mele. Acum insa trebuia sa iau din el mai multa lumina ca niciodata, caci multe vor fi zilele pana cand trupurile noastre se vor putea apropia iar impreuna de Dumnezeu. Cand suntem singuri trupurile-si uita rugaciunile. Aveam nevoie de lumina din el, aveam nevoie de puterea, lumina e seva, seva e putere. Ma infruptam cu atata sete din trupul lui, incat buzele mi-au amortit si slabind din stramtoarea lor m-am vazut nevoita sa-mi incolacesc picioarele in jurul pulpelor lui, mi-am lipit talpile reci pe gamble lui groase, i-am ascuns mana dreapta sub crestet si palma stanga am trasformat-o, la fel ca talpile si buzele, intr-o ventuza pe care am asezat-o in dreptul inimii sale. Sub presiunea cu care-i apasam pe trup, aerul devenea sufocant, respira greu si era tot mai slabit. Eu il goleam in continuare de seva. Imi era frica ca am sa-i golesc plamanii de oxigen. Si-a miscat brusc piciorul drept, aceea a fost prima si ultima zvacnire a trupului lui, care mi s-a daruit total ulterior. In timp ce eu ma hraneam din adancu-i, el dormea ca un prunc cu mine in bratele. Printr-un acord tacit am decis sa ma tina el in brate azi. In alte zile ma cerea sa-l adorm pe pantece. Nu am inteles niciodata de ce, de fiecare data cand il tineam pe pantece, adormea. Poate pantecul meu ii fredona catul de leagan al viitorului nostru copil. Asa cum nu am inteles niciodata cum putea sa adoarma tinand un trup in brate care se hranea din el tacut si dureros, pana cand, stors de orice putere, paraliza. Eu niciodata nu am izbutit pana atunci sa-i adorm in brate. Mereu sedeam cuminte si ii ascultam inima, ii vorbeam si ea imi incredinta secrete pe care barbatul care ma tinea in brate nu mi le impartasise niciodata. Ea a fost prima care mi-a spus ca ma iubeste, apoi ochii, iar mai tarziu, mult mai tarziu, gura, dar nu prin cuvinte ci prin sarut. Dupa ce degetele mele mici se desfatau dansandu-i pe piept in ritmul ticaitului inimii sale, imi lipeam buzele si incepeam sa-i beau seva prin epiderma. Faceam asta pret de cateva secunde, minute, ore uneori. Gaseam in el atata liniste. Fiinta aceasta este dascalul care ar trebui sa predea Linistea lumii, linistea e creatia lui. Si pentru ca linistea lui imi inducea o luciditate ucigatoare nu prea imi era cu putinta sa adorm. De fapt niciodata nu m-am simtit obosita sau flamanda langa el. El imi era acoperamant si hrana deopotriva. As fi putut sa stau saptamani intregi langa el fara sa mananc, fara sa beau si fara sa dorm. Lumina lui imi tasnea prin ombilic, invaluindu-mi trupul in aura femeii iubite de barbatul sau.

    Il priveam in timp ce ii paralizam trupul strangandu-l tot mai tare si chemandu-l spre mine, si citeam pe chipul lui gravata istoria intregii omeniri. Avea fata senina si pori fetei imitau scrierile cuneiforme ale poporului sumerian. Era istoria stramosilor mei, era cultul Herei si religia lui Christos, era razboaie, era renastere, era arme si durerea vaduvelor. Era intreaga lume, de la Bibilioteca din Alexandria pana azi, imi era lume asa cum fiecare barbat ii este lume femeii care-l iubeste. O femeie poate iubi mai multi barbati intr-o viata, dar unul singur ii poate releva lumea, Cealalta Parte, jumatatea Androginului. Fiecare femeie isi are lumea ascunsa in barbat sau, iar eu imi imbratisam lumea. Simteam ca imi e stramos, tata, creator, cel mai adanc dintre sensuri, bine si rau deopotriva, cel mai mare pacat si singura cale spre mantuire. Imi strangeam barbatul in brate si pentru prima data in viata nu imi mai era frica ca intr-o zi nu imi va mai ingadui sa o fac, ca intr-o zi avea sa fie ultima data sau ca intr-o zi locul meu va fi luat de o alta. Nu-l posedam de aceea nu aveam cum sa il pierd. Imi descoperisem in el lumea. Avea un pic din intelepciunea bunicului meu, din puterea bratelor tatalui meu care inca ma mai strangea la piept chiar daca crestetul meu era mult peste nivelul pieptului lui, putin din delicatetea papusii roscate a copilariei mele si marinimia unchiului meu, care tot timpul cand ma vedea ma tara dupa el la magazin si-mi cumpara cutiute de suc de ananas. Pastra ceva din intelepciune anticilor romani a caror sange imi alerga in vene, putin din luciditatea limbii lor chiar daca uneori ma amuzam cand stalcea cuvinte. Avea buzele micutei mele prietene de la gradinita, o fiinta plapanda a carei delicatete am invidiat-o mereu, nasul precum cel a uneia dintre fiintele sacre ale copilariei mele, care, credeam eu atunci ca era detinatorul adevarului absolut, si ochi precum cei ai doamnei educatoare a carei fiinta am indragit-o atat de tare. Avea ceva din pacea mamei si seninatatea bunicii mele. Era barbatul meu, eram femeia pentru care el era lumea, si asta nu avea cum sa se piarda. Cu cat ii strangeam mai tare trupul, cu atat simteam mai intensa arsura lacrimilor mele care i-au plans absenta indelung, saliva lasata de buzele-mi care s-au infruptat de atatea ori din el si transpiratia-mi prin care ma goleam de seva deja consumata pentru a face loc alteia.

Dupa ce m-am trezit din transa, caci nu puteam sa ma hranesc altfel decat deschizandu-mi prin toate orificile trupul si concentrandu-ma sa il simt, mi-am dat seama ca ardea de febra. M-am ridicat speriata in genunchi, i-am sarutat fruntea pentru a-i masura temperatura si i-am acoperit trupul cu o patura. Si-a deschis ochii si mi-a spus sa ma asez din nou in bratele lui, ii place sa ma simta. I-am spus ca e fierbine, a zambit si m-a indemnat sa dorm in continuare „Ma simt extenuat”. L-am rugat sa isi aseze capul pe pantecul meu, temandu-ma ca daca ma voi aseza din nou pe umarul lui imi voi lipi inevitabil buzele pe pieptu-i. Poate de aceea se simtea extenuat, m-am hranit din el si l-am golit de puteri, iar acum trupul sau se revolta tacut prin febra. Si-a asezat fruntea pe buricul meu, atunci am aflat unul dintre raspunsurile putinelor intrebari pe care le pastram doar pentru mine, restul i le puneam continuu deoarece el era biblia credintelor mele. De ce imi adoarme mereu pe pantece implorandu-ma sa-l dezmierd? Prima data am crezut ca are nevoie sa ma simta mama si imi placea sa mi-l simt prunc. Ghiceam in el un dor vechi de mii de ani, dorul fiecarui barbat de sanul si pantecul mamei lui. Insa el nu se hranea ca pruncii, eu nu ii eram mama si crestetul lui nu imi atingea sanii. El se hranea prin ombilic. Mi-a relevat atunci ceva ce nu mi-am putut explica pana acum, dragostea lui pentru pantecele mele era de fapt dragostea pentru hrana oferita de centrul vietii. Asa cum eu ma transformam in ventuza sa ii absorb seva-lumina-puterea, asa si el isi punea fruntea pe ombilicul meu pentru a se hrani. A stat cateva minute asa, eu mi-am gasit mai greu o pozitie cat de cat comoda. S-a ridicat brusc speriat, visase ceva, poate-mi visase dorul. M-am speriat si eu. S-a incolacit in jurul trupului meu, si eu i-am dezmierdat fruntea. Mi-ar placea sa-i fiu aproape mereu pentru a-l dezmierda dupa fiecare vis urat, mi-ar placea sa-i fiu mare si sa se ascunda in adancu-mi, sa-i fiu pamant si sa cada in genunchi sa ma sarute, sa-i fiu soare si sa-l scald in lumina, sa-i fiu ploaie si sa-l spal, sa-i fiu inger si sa-i construiesc culcus in trupu-mi, acolo nimeni nu i-ar putea face rau. Mi-ar placea sa-l respir o viata si sa traiesc pentru a-l adormit pe pantece si a-i lua toate fricile asupra mea. A adormit din nou incolacit in juru-mi. Mi-am desprins trupul de langa a lui, mi-am azvarlit talpile fierbinti pe parchet, am pasit pana in dreptul mesei, am luat paharul de apa si m-am asezat in genunchi, veghiandu-l la crestet. Am inchis ochii si am inceput sa ma rog, m-am aplecat sa-i sarut fruntea si m-am rugat in continuare. Am izbucnit in plans. Lacrimile mele, prelingandu-i-se pe obraz, l-au trezit. Am scapat o lacrima in apa din pahar apoi i-am dat sa o bea. M-a privit apoi si-a intins bratele spre mine. M-am resemnat si am revenit in bratele lui cu toate ca imi placea atat de mult sa ii contemplu trupul de la crestet. Mi-a luat fata in palme, mi-a sarutat fruntea, apoi m-a asezat meticulos in bratele lui, panandu-mi crestetul pe ombilicul lui. I-am zambit si mi-am abandonat trupul bratelor lui.

    Timpul si-a schimbat ritmul, secundarul numara din doi in doi. Luna si-a incolacit lumina in jurul trupurilor noastre. Am adormit amandoi sub acea imbratisare, eu cu toata puterea lui tasnindu-mi prin pori, el cu promisiunea ca ma voi inapoia intr-o zi definitiv. Eram linistita, puterea lui avea sa imi calauzeasca drumul si sa imi vindece dorul pana cand vom putea repeta acel amurg la nesfarsit. Mai este timp pana la eternitate, inca putin.

Barbatul si Femeia

La inceput a fost ANDROGINUL, acea impletire fecunda a carnalului si spiritualului. Androginul era barbat si femeie deopotriva, rezultatul contopirii partii femeiesti a naturii cu cea barbateasca. Barbatul era capul- femeia era gatul fraged care-i era stalp asemeni piedestralului care tine in poale cea mai veche sculptura in piatra. Barbatul era chipul- femeia era parul care-i incadra pometii, ii saruta gatul, ii dansa pe umeri, si se oprea sub calcaie. Barbatul era frunte imbracata de sudoarea miilor de ani- femeia era tampla pe care sudoarea isi grava istoria. Barbatul era pleoapa care invelea globul ocular- femeia era genele care derivau din ea si se lipeau atunci cand pleoapa obosea si nu mai putea sa inveleasca ochiul. Barbatul era pupila prin care lumina intra izbindu-se de retina- femeia era irisul care transforma lumina in curcubeu, astfel androginul prima data a cunoscut lumea prin culori. Barbatul era dintii care sfasaiau hrana atat de necesara trupului- femeia era saliva care o dizolva. Barbatul era buzele care contineau anticorpii tuturor ranilor – femeia era limba care le curata. Barbatul era timpanul-vibrand, vital auzului- femeia era pavilionul care aplifica sunetul. Femeia era obrajii arsi de lacrimile celor dintai pacate- barbatul era barbia pe care lacrimile se stingeau. Femeia era sanii in rotunjimea carora se ascundea seva prunciilor lumii- barbatul era bratele care le acopereau goliciunea. Femeia era pantecul devenit religia creatiei- barbatul era samanta care-l facea fecund. Femeia era buricul care hranea viata dinauntru-i- barbatul era degetele care-l presau ca lumina din el sa i patrunda in trup. Femeia era cupa sacra- barbatul era apa din ea. Femeia era coapsele in care fertilitatea se prelungea- barbatul era genunchii care-i implorau prin indoirea lor fecunditatea. Femeia era gamba care cucerea- barbatul era calcaiul pe care fiinta femeii se sprijinea.

Zeii i-au pedepsit androginului perfectiunea, rupand-o pe FEMEIE din BARBAT, despicandu-i trupul in doua. Pedeapsa partilor este sa se gaseasca. Mantuirea lor este impletirea, caci nu e cu putinta sa numesti intreg ceea ce nu e nici macar jumatate, iar ceea ce nu e intreg destul nu va cunoaste niciodata mantuirea.

Eu nu cred in BARBAT, nici in FEMEIE nu cred. Eu cred in impletiri de carni si spirite. De mii de ani femeia si barbatul se cauta pentru a renaste in chipul androginului. Nu exista barbat in absenta femeii nici femeie in absenta barbatului, asa cum nu exista altar fara rugaciunea, nici nugaciunea fara altar. Altarul e vocea rugaciunii, si rugaciunea calea jertfei spre cer. Cum am putea sa definim barbatul in absenta femeii? Cum am putea sa privim o femeie ignorand cicatricea lasata de desprinderea barbatului din ea? Exista franturi, bucati de carne si suflet, insa de intreg nici nu poate fi vorba. Barbatul nu exista fara pantecele femeii, iar femeia nu-si are sensul daca barbatul nu-i transforma pantecele in altar al creatiei. Nici macar jumatati nu sunt. Nu putem sa definim o jumatatea in absenta celelaltei jumatati pentru ca ea automat ar trebui sa devina intreg. Nu e cu putinta insa sa existe un intreg lipsit de fecunditate, care nu poate da nastere un-altuia, care nu poate desprinde din interioru-i o bucata care se va diviza la randu-i asigurand un continuu perpetu. Asa cum nu exista cer fara pamant, caci pur si simplu nu am mai izbuti sa facem delimitarea, asa si existenta BARBATULUI nu este fecunda daca FEMEIA a incetat sa existe sau nu a fost creata niciodata.

Iata adevaratul sens al vietii- sa intregim trupul androginului. Iata calea spre mantuire! Este vital sa redevenim intregi. Singura cale spre androgin este iubirea. Suntem TOT doar prin iubire, prin iubire suntem TOT. Pentru ca iubirea e pumnul cu care batem la poarta mantuirii. Daca e indeajuns de puternic, sunetul va penetra inaltul si poarta sa va dechide. Daca este fragil, vom cunoaste vesnicia ingenunchiati de timp in fata portii. Si e atat de dureros sa fi vesnic in singuratate!

Mi-e dor de tine ca de Dumnezeu...

Te simt in juru-mi ca un abur care-mi imbraca trupul tremurand si gol. Iti simt degetele lungi incalcindu-se in buclele-mi castanii, coborand si sugrumandu-mi gatul. Iti aud buricele degetelor fredonand cantecul de leagan al ochiilor mei si podul palmei presandu-mi buzele si inabusind sangele ce picura din crapaturile lor. Iti gust degetul aratator care-mi danseaza melancolic blues pe limba. Iti miros pieptul facand dragoste cu umerii mei si spatele puternic abandonandu-se stramtorii bratelor mele fragede. Iti vad genunchii incolaciti in jurul talie mele in timp ce ai mei iti strivesc cutia toracica culcati pe o parte. Te simt ca un abur cum intri prin gat in trupul meu, imi tai corzile vocale, imi gadili faringele, imi perforezi traheea si imi tasnesti prin sani. Apoi te transformi in apa si imi plangi pe pantece. Te desiri si te nasti mir pe altarul creatiei. Imi imbraci picioarele in arsura, imi mangai calcaiele sa te transformi in gheata.

Mi-e dor de tine ca de Dumnezeu...

Dansand pe irisi verzi...

Si-a asezat crestetul pe pantecele mele. Simteam ca imi e fiu si cauta sa-l impatur in sacul amniotic inca nedezvoltat, simteam ca imi e barbat si cauta sa simta tremurul pantecelui care odata ii va purta copilul. Buricele degetelor mele s-au repezit sa-i atinga fruntea, s-au impiedicat de nas, i-au sarutat ploapele si i-au netezit sprancenele negre. Degetele lui imi gadilau talia, iar podul palmei imi presa partea inferioara a sanului stang. Mi-am coborat incet piciorul gol despletind cu talpa firele reci de iarba. Celalalt picior l-am indoit, presandu-mi sanul drept. Prin camasa-mi barbateasca alba care imi mangaia coapsele se zarea pielea-mi stravezie si dulce. Lumina difuza imi hasura nervuri albastre pe gat si deasupra pieptului. Ne priveam in ochi cand trupurile noastre au inceput sa tremure, degetele sa se incoarde, buricele lor sa inroseasca epiderma, ochii sa planga arsuri, dintii sa taie buzele, narile sa adulmece parfumul porilor deschisi, inimile sa se zbata, plamanii sa se sugrume. Ochii lui cautau sa smulga dorul din mine, ochii mei cautau sa-l vindece. Mi-a dansat pe irisul verde, apoi s-a ascuns in negrul infinit al pupilei, s-a izbit de retina si si-a cioplit trupul in mine. Il simteam adancit in mine, aveam impresia ca imi tasneste prin pori, ca-mi curge prin vene, ca m-a deposedat de trup lasandu-mi doar pantecele din care a facut templu creatiei. Pentru o clipa nu am mai avut constiinta eului. I-am dansat pe buze, m-am ascuns sub limba, m-am izbit de dinti si mi-am pictat cu saliva trupul in el. Ma simtea in aorta, ma purta pe nervi, avea impresia ca mi-am facut culcus in plamanii lui. Pentru o clipa nu a mai avut constiinta eului sau. Niciodata nu mai fusesem atat de putin „eu”, niciodata nu mai fusese atat de putin „el”. Mi s-a facut frica cand m-am vazut deposeda de tot. Ochii lui patrundeau dureros in mine, citeau povestea copilariei mele, se incalceau in amintiri, descoseau lacrimile si umbrele vietii dinainte de ei, imi sopteau despre mine, despre papusa roscata a aniilor de demult, despre intaiele sarutari si primul tremur. Stia ca a fost intotdeauna acolo, stia ca s-a nascut din nevoia adancului meu, stia ca i-am rostit numele cu fiecare respiratie, ca mi-am deschis ochii cautand lumina ochiilor lui, stia ca am invatat sa pasesc pentru a alerga spre el, chiar daca nu fusese niciodata acolo. Stia ca am invatat sa-mi pictez ochii pentru ca azi sa-mi danseze pe ei, stia ca tot ceea ce facusem inainte acelei clipe in care acele ceasornicului bateau pe loc, facusem pentru aceasta zi. Stia ca intr-o zi trupurile ni se vor intalni, si viata ne va arunca nisipul destinului in aceeasi clepsidra. Si eu stiam ca sunt himera care ii bantuia visele copilariei, vocea care ii soptea povesti, stiam ca ochii ii erau caprui pentru mine, ca buzele i-au fost desenate pentru a-mi zgaria fluturi pe spate, ca bratele i-au crescut pentru a-mi curpinde talia si a-mi apasa crestetul pe pieptul lui. Ochii nostrii ne spuneau povestea. Trupurile o acultau. Sufletele inainte de a se impleti isi vorbesc, trupurile se dezmiarda. Inainte de a ne confunda fiintele, de a ne anula eurile, ne-am cunoscut. Simteam ca ne cunoastem asa cum nimeni nu izbutise sa cunoasca, simteam ca suntem singurele fiinte care au reusit sa isi inverseze amprentele.
Inainte de a renunta la noi, ne-am privit. Ochii sunt puntea spre vesnicie.

Buza mea de sus te ocroteste...

Ploua. Prin stropii de ploaie si buclele care imi acopereau fata zaream un trup. Acel trup tremurand, acel trup care odata fusese al omul pe care il iubesc azi e al meu pentru ca iubirea mea l-a deposedat de tot ceea ce avusese vreodata. I-am iubit mai intai ochii caci de fiecare data cand emotia imi tasnea prin pori ma ascundeam in ei, i-am iubit apoi buzele caci ele imi curatau toate ranile, i-am iubit nasul caci respiratia lui imi desena flori de sange pe obraji, i-am iubit urechile caci ele erau altarul vocii mele, i-am iubit bratele caci de fiecare data cand imi era frica ma cuibaream in ele si el stia ca sufocandu-ma in stramtoarea bratelor imi va alunga toata frica. Apoi am ajuns sa ii iubesc tot corpul, si l-am deposedata de ochi, buze, nas, urechi, brate, piept... M-am apropiat de el si i-am sarutat lung obrajii, aveam impresia ca i se topesc sub incordarea buzelor mele. Imi  apasam cu palma pieptul de teama ca inima imi va perfora sanul stang si va muri in pumnul lui. El imi ascundea trupul in ochii lui imbracandu-l in iubire, aceeasi iubire dintotdeaua. Oamenii spun ca a trecut o luna de cand incetasem sa fim „noi”, eu? Eu cred ca nu am incetat niciodata. Ma aflam in fata iubirii care mi-a facut sufletul ruine si zambeam. Se afla in fata iubirii care il prefacuse in cioburi si zambea. Am facut cativa pasi apoi am intrat in masina. I-am luat palma intre mainile mele reci mi-a aplecat capul si i-am sarutat-o. Nu izbuteam sa ii privesc chipul. Prea multe cicatrici se ascundeau in el, prea multi ani. El e tot ce imi amintesc din trecut, nu am trecut in afara de anii alaturi de el. El e tot ce imi amintesc din viitor, e tatal copiilor mei viitori, sotul trupului meu ridat de cativa ani in plus, cultul caruia ma voi inchina toata viata, copilul pe care il voi adormi pe pantece, iubitul cu fiinta caruia voi face dragoste, amantul caruia imi voi darui fiinta definitiv. Mi-am facut curaj si l-am privit. Luna in care in timpul fizic am fost departe nu a reusit sa stearga prin lacrimi nimic de pe el. Era iubire, aceeasi dintotdeaua. Mi-a mangaiat crestetul apoi mi l-a cuprins cu mainile amandou si l-a asezat meticulos in bratele lui. Apoi mi-a ascuns parul dupa urechea stanga si ma privit din nou, eu ii vorbeam. El cred ca ma iubea. M-am smuls din bratele lui cand sunetul inimii lui era pe cale de a-mi sparge timpanele, chipul lui imi ardea irisul, si bratele lui ma sufocau. Mi-am apropiat buzele de ale lui si ne-am lipit fruntiile. I-am luat buze de sus intre buzele mele apoi i-am strans-o intre dinti, apoi am simtit cum ceva imi curge pe obraz. Plangeam. Acele era momentul in care imi doream sa mor. Langa el aveam tot, langa el eram nimic. Ii simteam buza subtire intre buzele mele carnoase si doream sa-l protezej, sa tii o buza intre buzele tale e semnul ocrotirii supreme. Mi-a tras trupul spre al sau, aveam impresia ca am sa ii patrund in palmani, ca ale lui coapsele imi vor sectiona ficatul, ca umerii lui imi vor zbrobii sanii. Era randul lui sa ma ocroteasca, si pentru el bratele sunt semnul ocrotirii supreme. M-a strans la piept si m-am impaturit in el. Apoi mi-a spus sa plec. M-am ridicat, l-am rugat sa ma sarute pe frunte si am plecat. Sau as fi vrut sa plec...

Trupurile si sufletele odata impletite nu se mai pot desparti, chiar daca intre ele sunt ani, dureri si doruri.

Sinucideri fara himen...

Sinucideri. Viata in esenta sa, in cea dintaia a sa tentativa, in cea dintaia a sa patura de lut modelat de saliva Divina, nu este nimic altceva decat un sir de repetate si definitive sinucideri. Sinucideri care se succed pana cenusa celor morti atinge marginea norilor, pana cand strigatele celor care cunosc moartea se metamorfozeaza in simfonii triste cantate de viorile fara corzi, pana cand sangele inunda gurile statuilor cioplite grotesc de dalte in carne, le arde buzele si le lipeste limbile de dinti inabusindu-le glasurile stridente. In fata mortii glasurile devin dureros de mute. Cred ca daca ar fi sa ma sinucid, as alege ceva dramatic, in fond ma simt actorul amator al teatrului hazardului. Daca ar fi sa imi pregatesc sinuciderea as incepe prin a-mi arunca pe trupul gol o rochiei de culoare aureolelor ingerilor, acel alb sidefiu si rece, mat si cald deopotriva ca pedeapsa a lipsei de lumina. As lasa bretelele subtiri sa alunece superficial pe bratu-mi subtire, sa-mi dezgoleasca sanul drept, mi-as sili rochia sa coboare pe pantece, solduri, sa-mi descrie conturul pulpelor si sa se opreasca in deasupra genunchilor. Mi-as lega de glezna stanga o bratare subtire de argint cu semnul infinitului gravat pe ea. Apoi mi-as despleti parul, as lasa buclele-mi sa-mi alunece dramatic pe obrajii zgariati, sa-mi moara pe umeri, si mi-as prinde in urechea dreapta o orhidee micuta si alba. Mi-as colora buzele cu rosu aprins. Talpile le-as lasa libere. Imi plac talpile goale. Murdarite de tarana, planse de focurile miilor de ani, purtatoare ale celor mai adanci simboluri, veritabile prelungiri ale traditiilor din ruinele carora omenirea inca se hraneste, talpile au cunoscut taisul ierburilor cand oamenii fugeau dupa vanat, au cunoscut pansamentul apei cand oamenii s-au aruncat in adancuri dupa pesti, au cunoscut arsura purificatoare cand omul a descoperit focul, talpile au cunoscut mangaierea aerului cand in goliciunea lor trupurile se desfatau din bogatia nemarginita a Terrei. Talpiile, garantii ale fugi de noi, de ei, de viata, garantii ale neputintei de a putea fugi cu adevarat. Dupa ce mi-as elibera talpile, as strange in inclestarea degetelor subtirii ale mainilor si picioarelor deopotriva tulpini de trandafiri pentru ca spinii sa-mi perforeze degetele si sangele sa mi se scurga pe rochie. Apoi as cauta o cale ferata, undeva in apropierea unei paduri cu brazi care sageata necontenit cerul in speranta ca ei mi-ar conduce sufletul sus, sau oare prin seva lor mi-as condamna sufletul sa coboare in adancuri fierbinti? M-as apleca crestetul pe calea ferata pentru a auzi vibratul caii ferata cand rotile trenului au sa se aproprie. Cand as simti trenul aproape mi-as rupe cu mainile insangerate crucea de la gat as duce-o in dreptul pieptulul si as sopti rugaciunii. Mi-ar placea sa mor rugandu-ma, chiar daca asta pare a fi cea mai mare blasfmie pe care un suflet de sinucigas o poate povesti, simti, gandi. Cand trenul imi va sfasia carnea, cand durerea imi va arde epiderma, cand retina imi va ingheta, cand bucati de suflet mi se vor imprastia in tot corpul as vrea sa ma gaseasca el. Sa planga, sa se simta vinovat, sa-mi linga sangele de pe tot corpul in speranta ca asa ma va aduce inapoi, iar cea din urma zvacnire de viata din trupul meu mort sa ii sopteasca: „Si te-am iubit cu moartea impreuna”...

Ma uit spre cea care am fost si cea care sunt acum si realizez ca m-am sinucis de mii de ori. Inauntru sunt ruine. M-am sinucis inca dinainte de a ma naste. Mi-am ars sufletul cu lacrimile vechi, apoi l-am zgariat cu zambete ca ranile sa doara mai tare. M-am sinucis azi-noapte, in lupta cu mine, cu alte-egoul meu, in nelinistea trupului meu bantuit de amintirea viitoare a mortii organice care intr-o zi ma va cuprinde. M-am sinucis cand am simtit ca imi putrezeste carnea, caci m-am speriat de mirosul descompunerii. M-am sinucis cand m-am lasat voluntar captiva in inchisoarea durerii, sperand ca voi invata din durere, ca in craterele pe care ea le-a sapat in trupul meu voi gasi mantuirea. M-am sinucis cand am facut din fiinta mea jertfa pe altarul lumii mirosind a ochi inchisi. M-am sinucis de atatea ori incat acum sinuciderea imi pare ca e pleura care imi acopera plamani. Sinuciderea e parte din mine. Mortile mele repetate au golit-o de sens insa, de seminficatie, am violat-o pana cand am sters ultima urma a himenului sau dramatic. Mi-ar fi atat de usor sa imi omor si trupul acum, cand experienta atator morti imi este amprenta si cicatrice pe buricele degetelor. Dar ce folos ar avea, ar fi infinit de usor in comparatie cu crimele pe care le-am savarsit impotriva sufletului meu. Trupul este doar un invelis, mucegaiul de deasupra sufletului. Nu i-am inteles niciodata pe cei care incearca din rasputeri sa caute ratiuni pentru a justifica sinuciderile. Asa cum nu am inteles daca este curaj sau lasitate ceea ce te impinge in bratele sinuciderii fizice. Biserica spune ca sinuciderea este un pacat capital, moralistii ganguresc flegmatic si prost ca nimic nu ar trebui sa impinga un om in bratele sinuciderii. Si daca nu poti sa ai parte nici de acel nimic pentru a trai mai departe, pentru a amana sinuciderea? Eu nu justific, eu nu condamn, eu nu imping sau incurajez sinuciderea, toate sinuciderile ma scarbesc pana la refuz de fapt... In afara de una singura, in fata careia ma inchin, pe care o imbrac in foita de aur si careia ii fac icoana, sinuciderea din dragoste. Putem noi oare, fiinte din lutul ieftin al lumii sa condamnam un om care se sinucide pentru ca e prea plin de iubire? Nimeni nu a iubit mai mult si mai adanc decat acel om care s-a sinucis din dragoste, doar el a avut curajul sa poarte crucea iubirii pe spate si sa se rastigneasca pe dealul doliurilor, sa-si purifice iubirea aruncand-o si lasand-o sa arda in focul mortii, sa o scoata apoi prin siringi din corp si sa o imbrace in dimensiunea infinita a spiritualitatii, sa faca din carne spirit, din pagan- sfant. Acel om care a fost supus la tortuta diniva de a simit durerea depasind limita imaginabilului, acel om carui dragostea i-a incinerat trupul. Dragostea absoluta e o puntea spre moarte, iar cei care isi sacrifica trupurile devin martiri.
Daca nu as crede ca durerea e Invatatorul intregii omeniri, m-as sinucide acum.. Totusi... nu-mi gasesc rochia.
„A rămîne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic – iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încît sinuciderile nu sînt probe ale laşităţii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii.”
(Emil Cioran)

... si-au soptit tardiv trupurile noastre

Mi-am asezat capul pe pieptul lui si l-am lasat sa ma priveasca. Mi-am abandonat trupul, trupului sau si in stramtoarea lui aerul a devenit irespirabil. Aveam impresia ca ma sufoc. De fapt mi-as fi dorita asta, e atat de usor sa fugi de moarte cufundandu-te in ea.  Imi doream pentru o clipa ca trupul meu sa-i curga pe retina, sa isi zgarie conturul pe ea si sa ramana acolo pentru eternitate, ca ochii lui sa-mi fie mormant, altar si icoana. Lacrimi imi sapau chipul, se rostogoleau pe sani-mi de copila arzandu-i, mi se prelingeau pe pantece impletindu-se intr-un singur fir spiralat care ma amortea. Pe epiderma imi cresteau flori de mucegai din care sangele tasnea si-mi stropea genunchii cautand sa moara strivit sup talpile-mi reci. Ochi nu mai aveam, erau doar izvoare prin care corpul mi se golea continuu de seva, coapsele srtrigau in tacere si ghiarele disperari s-au infipt  adanc in ele, batjocorindu-mi carnea. Buzele-mi inghetate striveau sub incordarea lor degetul mare al mainii stangi, dinti imi sfasiau unghia. Narile adulmecau lenese mirosul dureros al carnii in descompunere. Timpanele-mi amplificau cel din urma strigat al vietii. Prinsa in coltii suferintei, ma priveam in ochii lui cu ochii mei fara retina si ma intrebam daca agonizam sau m-a imbalsamat demult. Repetam obsesiv in soapta fara sa folosesc niciun cuvant, ca si cum as fi vrut sa ma conving pe mine insumi, un adevarat elogiu al suferintei. Descoperisem atunci, in bratele lui, ceea ce toti stiau dintotdeauna, si nimeni nu stia cu adevarat, ca singurul lucru sfant in neantul in care ne ancoram fiintele e suferinta. In fata suferintei toate celalalte simtaminte isi pierd pana si cea mai mica urma de autenticitate. Cand am incetat sa-mi vorbesc si m-am intors in mine din nou, am vrut sa ma smulg din bratele lui, sa-mi ridic crestetul si sa fug, nu puteam, sufletul imi era la el in ochi, in lacrimi, in pumni, in plamani, in epiderma, in degete. Mi-am asezat capul mai adanc in pieptul lui si m-am lasat sa il privesc. Si-a abandonat trupul, trupului meu si in stramtoarea mea aerul a devenit insuportabil. Avea impresia ca se sufoca. De fapt si-ar fi dorit asta, e atat de usor sa fugi de moarte cufundandu-te in ea. Isi dorea pentru o clipa ca trupul lui sa-mi curga pe retina, sa isi zgarie conturul pe ea si sa ramana acolo pentru eternitate, ca ochii mei sa-i fie mormant, altar si icoana. Lacrimi ii sapau chipul, se rostogoleau pe sani-mi de copila si ii ardeau. Era acea durere care depasea limita imaginabilului. Era acea suferinte care incinereaza. Singura suferinta autentica si veritabila, e cea care depaseste limita spiritualului si cade in carnale, este cea care iti sfasaie carnea, cea care iti arde epiderma, cea care din preaplin te arunca in neant. Nu mai era nimic decat suferinta ca prima senzatire a vietii si ultima senzatie a mortii. Cu carnea arsa si sufletul ruine eram fericiti. Prin cele mai adanci rani curge seva Mantuirii.
M-am ridicat si am plecat.
"Intr-o zi vom astepta eternitatea impreuna"... si-au soptit tardiv fiintele noastre

Manunchi de ploi si curcubee...

Am preluat Leapsa de la Joker...

Si va invit pe voi sa va plecati asupra ei iar mai apoi sa o preluati, daca voiti, desigur.

* Daca eram un anotimp … eram un manunchi de ploi si curcubee
* Daca eram o luna …eram ianuarie la malul inghetat al marii
* Daca eram o zi a saptamanii … opream orologiul la miezul noptii si dansam sub luna
* Daca eram o parte a zilei … eram roua diminetiilor tarzii
* Daca eram un animal marin … eram un delfin
* Daca eram un animal de uscat … eram caprioara care-si apara puiul


* Daca eram o virtute … eram leacul si otrava Lui
* Daca eram o planeta … gravitam in jurul Lui
* Daca eram un lichid …as fi fost lacrima care i-a zgariat Lui chipul pe retina
* Daca eram o piatra … eram perla
* Daca eram un metal … eram plumb
* Daca eram o pasare ... eram pasarea colibrii


* Daca eram o planta … eram orhidee
* Daca eram o stare a vremii … eram furtuna
* Daca eram un instrument … eram harpa
* Daca eram un sentiment… eram IUBIRE, pur si simplu
* Daca eram un sunet …eram ecoul valurilor lovindu-se de catarge
* Daca eram un cantec … eram Scrisoare de ramas bun
* Daca eram un film … eram The boy in the striped pyjamas
* Daca eram un serial … eram Flash Forward
* Daca eram un oras … eram Atena
* Daca eram un gust … eram gust de visine salbatice
* Daca eram o aroma … eram aroma de ciocolata calda amaruie
* Daca eram o culoare … eram alb
* Daca eram un material … eram epiderma Lui
* Daca eram o parte a corpului … eram bratele celui in care imi cuibaresc fiinta
* Daca eram un drog … eram firimituri de dor presarate pe genele Lui
* Daca eram un accesoriu …eram inel din fire de nisip


* Daca eram o expresie a fetei … eram zambetul copilariei
* Daca eram o materie … eram relige si stiinta
* Daca eram un personaj de desene animate … eram Simba (The Lion King)
* Daca eram o forma … eram conturul unei clepsidre


* Daca eram un numar … eram infinit
* Daca eram o masina … eram Bugatti Typ 18 Roadster 1913
* Daca eram o haina … eram o camasa alba barbateasca

P.S Multumesc Supraomule!

Salveaza-te de mine!

Am ingenunchiat in fata oglinzii. Mi-am plecat capul si mi-am sprijinit fruntea de rama de lemn mirosind a vechi si nostalgie. Parul descria obosit conturul saniilor acoperindu-i pe jumatate si una dintre buclele castanii se juca pe umarul alb si gol. Buzele-mi uscat sopteau suferinte si doruri, si ochii-mi citeau goliciunea trupului meu, goliciunea sufletului din mine. Flori de sange imi strapungeau obrajii, si genele imi erau ude. Mi-am atins cu mana stanga lobul fierbinte a urechii, mi-am trasat conturul buzelor superficial, si am lasat lacrima sa ajunga in coltul gurii dupa care am lins-o lacoma si insetata. Mi-am mangaiat ochii cu buricul degetelor. In verdele acela salbatic parca suferinta si-a facut culcus si acum imi prelungeste agonia, sau poate m-a imbalsamat demult. M-am ridicat pe vraful picioarelor, simteam lemnul rece topit de degetele mele. Mi-am aplecat trupul pe spate, mi-am lasat capul sa cada si am inceput sa dansez, miscandu-mi soldurile.
Ma priveam in tot acest timp cautand sa ma gasesc, sa ma regasesc. Eram goala, atat de goala, si goliciunea aia ma infiora. Nu mai aveam decat culoare,culoare ca pedeaspa a lipsei luminii, culoare ca suferinta. Nu mai aveam contur. "Cine esti, copila?" am soptit tardiv, in timp ce ma priveam agonizand . Nu mai stiu. M-am pierdut demult in conturul lui, m-am pierdut de mult in el, m-am cuibarit acolo, m-am impaturit in sufletul lui si acum, acum nu mai pot sa ies, sa nu mai vreau, sau imi este frica. Mi-am pierdut demult identitatea, sau poate nu am avut-o niciodata. Am renuntat demult la mine, pentru ca numai asa imi e cu putinta sa traiesc IN si PENTRU el. Nu am facut nimic care sa fie putin, totul a fost mult peste puterile unui copil de 17 ani. Nici suferinta nu a fost putina, nici noptile in care ma sprijineam cu fruntea de cer rugandu-ma fierbinte sa il am langa mine, nici zilele in care ascultam obsesiv aceleasi viori plangand, nici diminetile in care amanam sa-mi deschid ochii pentru a il mai pastra o clipa langa mine. Nu au fost putine nici clipele care mi le rupeam din provizoriul meu dureros si i le daruiam lui, fara a cere, fara a astepte. Nu au fost putine nici trupurile, nici sufletele, nici buzele, nici degetele, nici ochii cu care il gadilam sufletul si trupul. Nu e putin nici dorul. Uneori am impresia ca daca nu as fi existat eu, nu ar fi existat nici dorul. Dorul, de fapt, e al meu. De cand nu mai exist mi-ai devenit barbat, tata, frate, fiu, sot si Dumnezeu. Am ascuns in tine tot ce eram eu.
Ma privesc in oglinda, si iti vad tie sufletul infierat pe sanul meu drept. Imi privesc pantecul si vad cicatricea buzelor tale pe el. Ma asez in genunchii si iti vad bratele incolacite in jurul soldurilor mele.
Te iubesc, oricine ai fi tu, oricine as fi fost eu...
Salveaza-te de mine!

...

... I miss so much your little fingers

Sa-ti fie dor...

Sa-i simti urma degetelor mici pe umerii tai calzi, sa doara cicatricea bratele lui puternice pe soldurile tale, sa-i golesti porii fetei de mirosul dulce de parfum, sa-i simti respiratia fierbine pe obrazul tau, sa-i auzi buzele care saruta lobul urechii tale, sa simti cum ploapele lui te mangaie pe pantece, sa iti inghete talpa sub atingerea talpii lui, sa-i gadili pieptul cu parul tau lung, sa-ti apropri fruntea de gura lui si apoi s-o culci pe genunchi, sa astepti sa-ti sarute ochii cu degetele si apoi sa-ti dezmierde crestetul, sa-ti deseneze fluturi pe spate, sa-si infiga unghiile in pulpele tale apoi sa le sarute, sa-i simti tremurul trupului care te omoara in stramtoarea sa, sa simti cum prezenta ta il amorteste... sa urli cand amintirea trupului te bantuie, te seduce si te paraseste in mijlocul uraganului de suferinta. Stii ce inseamna toatea astea?

Sa-ti fie dor, un dor nebun...

13 aprilie

Am pierdut intr-o noapte de 13 aprilie lupta cu trupul si sufletul meu care se impotriveau sa lase posedate de iubire. Imi era frica de faptul ca imi voi pierde ratiunea, echilibrul si voi deveni sclava a iubirii, circumstantelor, si timpului care gravita in jurul nostru. Am castigat intr-o noapte de 13 aprilie un nou suflet si un nou trup. Mi-a fost frica de faptul ca vechia ratiune isi va revendica teritoriul. Nu a facut-o. Am decis atunci sa ma supun iubirii, sa ma las in voia ei, sa o fac ratiune si simtire. Stiu ca am pierdut din start lupat cu ea! In dragoste nu exista invingatori doar invinsi. Din momentul in care o lasi sa intre in tine, dragostea te poseda, musca din tine, bea din tine, te zgarie, te stoarce, respira prin toti porii tai pana cand ajungi la descompunerea finala. Si totusi stiam ca aceasta era singura mea scapare, era spectrul care facea din provizoriul meu ceva etern. Am abandonat-o atunci pe cea care am fost, pentru a putea sluji iubirea. Trebuia sa ma eliberez, sa ma lepat de vesmante si masti pentru a-mi putea pleca capul inaintea ei. Am renuntat la convingeri absurde, idei preconcepute, am acceptate relativitatea ca parte exponentiala a vietii mele. I-am promis ca ii voi fi fidela, ca ii voi implora iertarea de cate ori voi gresi sau nu, ca voi pleca umila fruntea si imi voi astepta sentinta de fiecare data cand greselile mele o vor mahni. Mi-am promis ca voi invata sa iert, sa ascult, sa inteleg. M-a invatat sa ma revendic si sa ma supun, sa ma umilesc si apoi sa fac parada din mandria mea. Nu, nu simt injosire, nu, nu simt decadere, simt demnitate pentru ca slujesc iubirea, pentru ca slujesc Divinitate intrupata in om. Pentru ca sunt sclava si stapana iubirii mele.
M-am nascut intr-o noapte de 13 aprilie in numele iubiri, mi-am amestecat sufletul cu cel pe care iubirea mi l-a dat si am devenit noi. M-am nascut intr-o noapte in numele eternitatii, m-am lepatat de carnea putedra si m-am lasat imbracata de iubire.
Da, iubesc! Si sunt mandra, chiar daca ingenunchiez in fata ei. Da iubesc, sunt sclava iubirii, ce sublim sentiment! Da iubesc, si iubirea are chipul tau…
La multi ani!

M-am mutat la tine...

Daca ma vei intreba cine sunt intr-o zi iti voi zambi, imi voi apropia buzele de lobul fierbinte al urechii tale si iti voi sopti: sunt himera care se strecoara prin sita epidermei tale, sunt femeia care danseaza unduindu-si soldurile, cu capul pe spate si parul gadilandu-i sanii, pe retina ta, sunt corpul care si-a sincronizat secundarul vietii cu al tau, sunt trepidatia care s-a ascuns in tine, prin tine. “Cum e cu putinta sa traiesti in mine?” M-am plictisit intr-o zi sa fiu eu, m-am lepadat de mine, de trupul si sufletul meu nascut pentru a te umple pe tine, mi-am facut bagajele si m-am mutat la tine. Mi-am aruncat in valiza rosie de piele roasa cateve discuri vechi in speranta ca le vom asculta impreuna in acel aparatat stricat de pe masuta ta de mahon. Inainte de a pleca am aprins focul in semineu si am azvarlit rochii, pantofi, farduri, rujuri si masti. Nu mai am nevoie de ele. Vreau sa fiu goala in fata ta, ma scarbesc machiajele pe care mi le asezam pe chip in fiecare dimineata. Am trantit usa, am pasit grabita in lift, am apasat butonul “Parter”, am iesit in strada si am oprit un taxi. Nu aveam bani, haine, bijuterii, nici chei macar nu mai aveam, aveam o valiza cu discuri vechi si un ceas pe mana pe care i l-am lasat taximetristului. Nu mai aveam nevoie de el. Ai tu un ceas alb asezat pe incheietura mainii stangi, de ce as mai avea eu nevoie de unul? M-ai asteptat in prag, mi-am pus mainile pe solduri, m-ai privit usor enervate si mi-ai spus “Mi-e atat de dor de tine!” Te-am sarutat pe frunte, ti-am pus valiza in brate si m-am asezat pe canapea. Ai ramas in picioare si mi-ai privit trupul, ai ingenunchiat in fata mea si ti-ai asezat capul pe pantecele meu. Ti-am mangaiat crestetul si, cand ai adormit, ti-am spus cu vocea stinsa “De azi sunt a ta!”. Esti ca un copil caruia trebuie sa ii spui cat il iubeti in somn, pentru ca nu cumva siguranta ca are iubirea ta s ail faca sa renunte la a mai cauta sa te aiba sau sa lupte pentru tine. De atunci ma trezesc in fiecare dimineata cu respiratia ta pe obrazul meu, iti sarut ochii, te invelesc si imi smulg trupul lenes din bratele tale. Cand ajung cu picioarele pe parchet pasesc pe varfuri ca nu cumva sa te trezesc. Imi asez camasa ta pe umeri, imi rasfat gatul cu parfumul tau, iti trimit un sarut din pragul usii si dispar. Dupa 6 ore te gasesc in fata liceului, cu o orhidee in mana asteptandu-ma. Imi iei degetele mainii drepte in palme si mi le saruti. Eu imi desfac palma si iti mangai obrajii. Imi agheti orhideeia in par, iti lipesti trupul de mine si pornim impreuna spre casa. De fiecare data cand trecem strada ma tragi spre tine si imi prinzi degetele in inclestarea palmelor tale. Cand ajungem in casa, ne descaltam cuminti in fata usii, eu fug in bucatari si tu ma urmezi. Deschid frigiderul , dar nu apuc niciodata sa cotrobai prin el, pentru ca de fiecare tu ma iei in brate si ma gadili. Cadem amandoi pe marmura rece si ne gadilam ca doi copii, pana cand ne amintim din nou ca ne e foame. Ne repezim spre frigider, eu imi torn laptele rece in castronul de sticla, iar tu iti incalzesti pizza in cuptor. Mancam pe canapea, imi iei picioarele si mi le asezi meticulos pe ale tale. De fiecare data iti termini mancarea inaintea mea. Apoi ma privesti cum mananc si te amuza teribil. Ne asezam vasele in chiuveta, ne apropiem trupurile si dansam. In zilele senine iesim afara pentru a ne plimba ca batraneii de mana, ne place sa ne oprim in parc si sa studiem cupluri de indragostiti ghicindu-le povestea. Apusul ne prinde in mansarda, eu in camasa ta, cu parul despleti citindu-ti poezii. In fiecare seara ne uitam la un film impreuna, iti place sa iti pui capul pe pantecele mele si sa te dezmierd. Cand iti incolacesti bratele in jurul taliei mele stiu ca iti e somn si ca astepti sa te sarut pe frunte si sa iti spun “Noapte buna!”. Te sarut deci pe frunte, te invelesc, ma pitesc in bratele tale si astept sa ma saruti si tu. Niciodata nu respecti ritualul. Cand astept sa ma saruti pe frunte imi spui ca ma iubesti, cand astept sa imi spui ca ma iubesti ma saruti parinteste pe frunte. Adormim dupa ce ne inclestam degetele pentru a nu ne pierde in intunericul noptii. Cand facem dragoste? Facem dragoste mereu, sub toate formele posibile. Chiar daca tu nu esti niciodata aici, si eu niciodata acolo. Chiar daca in timpul real suntem departe, ceasul nostru spune altceva.
Daca intr-o zi te voi intreba cine esti sa imi amintesti ca esti trupul cu care sufletul meu traieste in simbioza. Sunt noi, aici nu exista “tu” sau “eu”. Avem timpul nostru, realitatea noastra. Impreuna SUNTEM, separat am MURIT demult.

Leapsa. Carti

Ok am preluat leapsa de la Badafly (Manu)- (cu putina intarziere, e drept)



Citatul preferat dintr-o poezie scrisa de: Adrian Paunescu

"Si totusi e stare de veghe Si totusi murim repetat”


Poetii romani preferati: Ion Miculescu, Adrian Paunescu, Lucian Blaga, Mihai Eminescu.


Poetii contemporani preferati: Nichita Stanescu

“Ploua infernal,

si noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau în luna lui Marte.



Peretii odaii erau

nelinistiti, sub desene în creta.

Sufletele noastre dansau

nevazute-ntr-o lume concreta.



O sa te ploua pe aripi, spuneai,

ploua cu globuri pe glob si prin vreme.

Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,

mie-mi ploua zborul, cu pene.



Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi

lasasem în lume odaia.

Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,

cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...



Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,

si noi ne iubeam prin mansarde.

N-as mai fi vrut sa se sfirseasca

niciodata-acea luna-a lui Marte.”





Scriitorii preferati: Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu, Kafka, Emil Cioran

Scriitorii contemporani preferati: Mircea Cartarescu, Paulo Coelho, Octavian Paler, Marc Levy


Ultimul spectacol de opereta vazut: nu am fost din pacate


Cãrtile preferate: Nunta in cer- Mircea Eliade, 11 minute-Paulo Coelho, Lacrimi si sfinti- Emil Cioran


Ultima piesa de teatru vazuta: Desculti in parc


Cu ce scriitori, daca unii dintre ei ar trai si azi, ti-ai dori sa fii prieten? Emil Cioran


Ce carte scrisã deja ti-ar fi plãcut sã fie scrisã de tine si de ce? Alchimistul- Paulo Coelho pentru ca insasi filosofia vietii ia chipul unui cioban care uimeste si frapeaza prin simplitate, lepadandu-se pana si de cel mai ascuns vesmant al iluzoriului firii.

Sunt cea a carei dragoste ai tarat-o in patul altei femei...

Priveste-ma, fiinta ce ma ai in tine! Priveste-ma, barbat las ce te ascunzi in adancul meu! Atat. Priveste-mi chipul dantelat de lacrimi, priveste-mi ochii goi, priveste-mi carnea frageda ce-mi tremura pe trup. Priveste-mi picioarele firave cu care fug spre tine si de tine. Priveste-mi bratele lungi care se incolacesc in jurul taliei tale, privese-mi buzele care te cauta sa-si potoleasca setea. Priveste-mi genunchii insangerati si zdrentuiti de atatea cazaturi. Priveste-ma cum inca stau in in picioare! Priveste-mi trupul bolnav si plin de cicatrici. Unde te uiti? Uita-te in fata! Sunt demna, sunt verticala barbate! Sa nu crezi ca m-ai doborat. Priveste-mi palmele cum iti iau chipul in ele si te aseaza pe pieptu-mi cald. Priveste-mi sanii plini si albi. Priveste-mi talia care se unduieste in inclestarea bratelor tale. Cine sunt? Sunt femeia ta. Sunt cea din care te-ai nascut, cea in care vei muri, sunt cea prin care respiri, cea care te va sufoca. Sunt sclava si stapana ta. Sunt copilul si sotia ta. Sunt cea care sta sub palma ta deschisa si astepata cuminte indurare. Sunt cea de care fugi in bratele altora, sunt cea in bratele careia mereu te intorci. Sunt cea care isi lipeste trupul gol de al tau si asteapta nemilosul verdict. Sunt cea care apartine tie si numai tie. Sunt cea care si-a lipit sufletul de fiecare data ca tu i l-ai scapat, spargandu-l, sunt cea a carei dragoste ai tarat-o in patul altei femei. Sunt cea care si-a curatat trupul de norori de fiecare data cand tu ai doborat-o si ai uitat s-o ridici. Sunt cea pe care o omori in fiecare clipa. Sunt cea pe care o lovesti si uiti apoi sa o mangai. Sunt cea de care te lepezi in fiecare zi, sunt cea careia ii implori amor in pragul fiecarei serii… Sunt eu, iubeste-ma doar si vindeca-ma, sunt eu, sa nu ma pierzi, auzi? Sa nu ma pierzi….

Eternii...

Doua trupuri proaspete cu miros de crin si transpiratie. Acel miros de dupa amor. Doua trupuri care cu cateva clipe inainte s-au impletit. Da. Eu stiu ca s-au impletit. Toata lumea stie. Exista o sclipire in ochii persoanelor care se impletesc. E sclipirea de dupa, e mirosul de dupa, e zambetul de dupa. Ochii le sunt atat de plini si de profunzi. Insa doar ei inteleg acea profunzime, doar ei se pot ineca in ea, doar pe ei ii fascineaza. Pe ceilalti ii sperie. Buzele le sunt volumptoase si piele din jurul lor rosie, atat de mult s-au infruptat una din alta incat pielea s-a revoltat si sangele a trasat linii rosi in jurul lor. Mainile se cuprind altfel, el nu ii mai indeasa degetele subtiri in palme, ci le strange, le strange cu atata putere si isi arcuieste podul palmei pentru a proteja petalele florii din mana-i de barbat. Cand pasesc bratul lui drept ii cuprinde talia subtire, si cel stang ii ia mana dreapta in palme. Se opresc des si se saruta. Isi apropie trupurile violent si se hranesc unul din altul. De fiecare data cand el o imbratiseaza trupul ei se apropie atat de tare si de a lui, si capul sau se culca atat de tare pe spate incat am impresia ca fiinta ei se rupe in doua. De fiecare data cand se saruta musca cu atata pofta din trupurile lor ca si cum acel sarut ar fi ultimul, ar fi fatal. Isi plimba rar trupurile pe strada, imi e dat tot atat de rar sa ii vad. Se intalnesc rar pentru ca trupurile le sunt departe. In timpul material traiesc in doua lumi diferite, in cel spiritual si-au aruncat sufletele in aceeasi clepsidra o data cu primul sarut. Dar cand trupurile li se intalnesc fac o sarbatoare din fiecare clipa, fiecare atingere , fiecare sarut. Si de fiecare data cand ii vad, citesc insemnata pe trupurile lor aceeasi dragoste totala si neconditionata, fara viitor, fara trecut proiectata intr-un acum incert si el. Isi uita trecutul, isi anuleaza viitorul si traiesc doar pentru acea clipa. Ce sublim abandon! Ceea ce e de-a dreptul frapant e faptul ca, pe zi ce trece, sunt tot mai indragostiti, au invins timpul, ei nu am lasat necrutaroarea asteptare sa ii inece in relativitatea ei. Si-au crescut iubirea, si-au cultivat respectul dar au ramas indragostiti, eternii indragostiti. Cei care de fiecare data cand se saruta simt emotia primei dati si puterea ultimei dati. Cei care le arata tuturor celor care se opresc sa-i priveasca ca sarutul spune ceea ce nicio insiruire de cuvinte nu va spune odata. Trupurile se inclina cand pasii apasati si mici se sincronizeaza. Din cand in cand capul ei se pleaca pe umarul lui lat. Atunci el ii saruta fruntea. Nu isi spun nimic. De ce sa pateze dragostea lor atat de pura, atat de curprinzatoare, de ce sa slabesca lanturile captivitatii in care sunt acaparate doua suflete care azi au devenit unul, cu banale cuvinte? Ce rost au insiruirile de cuvintele cand sarutul e cuvantul suprem? Acele doua trupuri se iubesc, se iubesc pentru ca se saruta.
Zeci de trupuri trec pe langa ei. Oare banuiesc dragostea din acele doua fiinte? Unii ii privesc suspicios, li se pare de-a dreptul vulgara acea infruptare a lor. Altii ii privesc cu admiratie, caci trezesc in ei iubiri, iubiri uitate, pierdute sau poate niciodata avute. Lor nu le pasa. Daca nu ar fi frig poate ar face dragoste acolo, atunci, in mijlocul strazii asteptand la semafor. Nu din exhibitionism, ci din iubire. Cat despre sarut, sarutul e verdictul iubirii lor. Sarutul e de fapt verdictul al existentei sau inexistentei iubirii dintre doua suflete.

Noi doi..

As vrea sa traim intr-o lume fara contur... fara ceasuri, fara ploi, fara bruma, fara stele, fara riduri... Sa fim doar noi doi, goi, iubindu-ne infinit. Sa ne tinem in brate, sa mancam pufuleti, sa alergam desculti, sa-mi culegi trandafiri, sa adormi in poalele mele, sa ma saruti pe burtica, sa te gadil in talpi, sa desenam nori si sa dam nume stelelor. Un pat alb, doua cani, o farfurie rosie si multe orhideei. A, si as mai vrea sa avem o mare, marea noastra cu delfini si pescarusi...

Celui care va veni...

“M-am gandit indelung ce sa-ti scriu, mi-am cotrobait in suflet insa nu am gasit nimic, doar niste cioburi a cameleonului de sticla care s-a spart ieri in mine. Pe panza sufletului taiata de cioburi am gasit zgariat chipul tau. Eternul chip de pe inima mea. M-am nascut cu el, am facut primii pasi cu el, am crescut impletind codite roscate de papusi cu el inauntru meu, mi-am inclestat intaia oara degetele pe penita cu el, dar acum a inceput sa ma zgarie. Ma ranesti! Poate cameleonul care se sparge din ce in ce mai des iti strapunge chipul. Te ranesc si eu oare? Tu de ce nu plangi, de ce nu sangerezi niciodata? A venit vremea sa iti scot chipul din inauntru-mi, sa imi smulg dragostea si sa iti tes un chip si-un trup. Apoi sa iti dau trupul meu. Sa ne impletim trupurile si sa devenim o singura fiinta, caci eu m-am nascut cu tine in adancu-mi iar tu te-ai nascut din nevoia adancului meu. Eu m-am nascut goala, tu te-ai nascut sa ma umpli. Fiinta noastra se va numi “noi”. “Noi” v-a invata sa iubeasca, sa mangaie si sa ierte. Inocenta mea iti va seduce sufletul si-l va atrage in capcana eternitatii. Te voi invata sa crezi in eternitate. Cu iubirea din adancu-mi, neconditionata si sortita tie si numai tie, te voi imbraca in fiecare zi. Te voi gadila cu parul meu lung, si iti voi saruta cu degetele mici ochii apoi iti voi incalzi cu soapte lobul urechii.. Ma voi dezbraca si te voi lasa sa ma privesti, trupul tau va invata sa il simta pe al meu, trupul tau va fi prelungirea fiintei mele. Cand te vei ridica de langa mine, voi fugi in talpile goale dupa tine, iti voi lua palma intre palmele mele si o voi saruta spunandu-ti ca am sa te astept, voi repeta obsesiv aceeasi asteptare. Iar cand te vei intoarce imi voi arunca trupul in bratele tale si iti voi atinge cu buzele frunte. Nu iti voi cere cuvinte de amor, ba chiar te voi implora in pragul fiecarei dimineti sa-mi uiti chipul cand vei vedea alta femeie. Pentru ca stiu ca oricat de multi pasi va face fiinta ta prin lume, oricate trupuri va cunoastre, al meu e singurul care ii va apartine, caci el se naste la infinit din tine. Trupul meu e singurul pe care il poti iubi si singurul cu care poti face dragoste. Te vei lapada de mine de 1000 de ori cand vei sede in bratele altor femei, cand vei vedea trupuri tinere si proaspete. Si apoi ma vei lua inapoi, pentru ca stii ca nimeni nu va putea sa trezeasca in tine atata pasiune si dor, vei musca din mine, te vei hrani cu carne mea frageta. Intr-o zi te vei plictisi de cautare, si te vei intoarce in mine, pentru totdeauna. Iar clipa in care imi vei uita chipul, ti-o vei aminti ca fiind clipa in care m-ai lasat sa intru in tine, sa fiu parte din trupul si sufletul tau. Oamenii uita pentru a avea timp sa-si intipareasca amintirile in suflet. Eu stiu ca ma uiti ca sa iti amintesti de mine. Te voi privi mereu cu dragoste si ochii tai imi vor marturisi cat de draga iti e fiinta mea. Te voi strange la piept de fiecare data cand sufletul tau va cauta caldura sufletului meu, voi sterge cu buzele insetate lacrima din coltul ochiilor tai cand ei, cei de afara, te vor rani. Iti voi lua chipul dulce in palme si iti voi promite ca ma vei avea la infinit. Voi fi copilul tau, femeia ta, prietena, iubita, amanta si sotia ta. Imi vei fi tata, barbat, prieten, iubit, amant si sot. Nu trebuie sa iti fie frica, dragul meu! Sunt aici, voi fi mereu aici chiar daca uneori drumurile pe care le apuci duc altundeva. Te voi astepta mereu. Nu iti cer nimic, nici macar dragoste, dar stiu ca totusi si daca nu o cer, o am. Caci inima ta atat de buna a invata sa iubeasca banalul din mine. Daca intr-o zi viata va vrea sa omoare iubirea pe care mi-o nutresti sa nu o lasi. Daca intr-o zi imaturitatea mea v-a vrea sa o sugrume, sa ma impingi, sa ma strangi tare in brate si sa imi spui ca ma iubesti. Iti voi plange in brate, voi striga sa ma eliberezi. Sa nu imi dai drumul! Ma voi opri din plans, iti voi privi chipul imi voi aminti cata dragoste nutresc pentru el. Te rog sa ma ierti pentru toate greselile pe care le voi face. Lasa-ma sa imi cer iertare de fiecare data cand voi simti nevoia. Dar tu sa nu o faci niciodata, sa nu imi zici sa te iert. Te-am iertat demult. Cand imi voi pune capul pe picioare tale si voi astepta sa ma mangai, sa o faci. Apoi daca voi dori sa iti vorbesc, sa ma lasi. Lasa-ma sa iti multumesc pentru ca ai primit cadou pe care ti-l daruiesc in fiecare zi, viata mea. Stiu ca nu valoreza prea mult. Stiu ca te supar uneori, ca sunt imatura, stiu ca iti gresesc enorm. Dar te rog sa ai rabdare cu mine, sa ma educi, sa ma cresti si iti promit ca intr-o zi ma vei privi si te vei umple de mandrie cand vei vedea ce copil frumos ai crescut la piept. Ajuta-ma sa fiu mai buna, si lasa-ma sa plang ca sa scot veninul lumii din mine. Ajuta-ma sa imi sincronizez trupul si sufletul cu al tau, sa imi fixez secundarul ceasului vietii dupa al tau.. Sa ma cauti, dar nu afara, sa ma cauti in tine. Priveste-ti ochii in oglinda, chipul meu e zgariat pe retina ta, atinge-ti pieptul si ma vei simti acolo, mereu. Te voi astepta in fiecare zi… Si inca ceva: te rog sa nu faci niciodata nimic pentru mine fara sa simti, caci acel gest nu va avea nicio valoare. Te rog sa nu simti mila pentru fiinta mea saraca, te rog sa ignori existenta cuvintelor „obligatie”, „responsabilitate” si „trebuie”. Nu trebuie sa faci nimic pentru mine, nimic din ceea ce nu simti. Vreau sa fi liber ca pasarea cerului, vreau sa zbori sa cauti fericirea iar daca simti ca ea e alaturi de mine sa stii ca te astept sa te intorci in mine. Nu iti cer sa fiu primul tau cuib, dar vreau sa fiu ultimul. Cand vei veni te rog sa ma privesti in ochii si sa nu imi spui nimic, sa ma lasi sa vad in ei chipul meu. Taci! Te rog, sa nu murdaresti petala crinului acelei clipe vorbind. Chipul meu ascuns in ochii tai imi va spune tot ceea ce trebuie stiu, ca esti pregatit sa ne impletim, sa te lasi sedus in capcana eternitatii. Vom fi eterni..”

P.S. Te iubesc...
Cea care te va astepta in fiecare zi...

Pana azi cand am decis sa traiesc la intamplare...

Paradoxuri. Sunt adepta si supusa lor. Dintotdeauna am cautat sa aromonizez ceea ce inima simte si ratiune dicteaza. De cele mai multe ori am fost nevoita sa omor ceva, temporar cel putin, fie ratiunea fie inima. Nu stiu cum e mai bine. In fond in orice alegere exista un dram de fatalitatea. In final toate trenurile duc catre aceeasi destinatie. Totul e o chestiune de timp. Moartea intotdeauna ne imbratiseaza, fie ca suntem cersetori sau regi. Mereu am trait cu frica de a ma arunca in valtoarea vietii. Am preferat sa fiu un spectator pasiv care-si fuma tigara intr-un colt intunecat. Pana azi cand am decis sa traiesc la intamplare...

La naiba cu trupul acesta!

Doare. Doare drumul catre mine, doare nimicul pe care-l am acum, nimicul pe care-l voi gasi la sfarsitul cautarii celei pe care am pierdut-o. In fond spre ce ma indrept, cand tot ceea ce fac ma indeparteaza mai mult de mine? Dor urmele degetelor mici pe trupul meu, doare mirosul unei pieli care odata l-am simtit. Doare caldura palmelor pe epiderma mea. Doare asteptarea. Asteptarea care-mi ucide copilaria, singuratatea in care ma scald in fiecare zi cu toate ca paradoxal nu izbutesc sa fiu niciodata cu adevarat singura. Dar sunt o insingurata! Insingurata din pricina dorului din mine, si asta declanseaza o hemoragie continua de sentimente care nu imi lasa trupul sa se odihneasca. Si simt lanturile reci ale durerii lipite pe incheieturile mele subtiri, si simt lacrimile care-mi curg pe obraz si-l zgarie, si simt cum suferinta isi infige ghiarele in carnea mea frageda, si simt cum durerea musca din inima mea si apoi scupia scarbita. Si simt cum tot ceea ce ma inconjoara traieste din mine, se hraneste cu mine iar eu, iar eu sunt stoarsa de puteri. Aud viata cum imi spune sa renunt, scartaitul rotilor de tren din gara vietii. Si simt mirosul sufletelor arse care zac in trupuri putrezite de oameni care renunta in fiecare zi, renunta sa lupte, sa creada si se lasa prada unei vieti mediocre. Unde e dorinta de a continua? Si talpile fierbinti imi ingheata, si ochii ma dor cand ei trec pe langa mine, ce trupuri frumoase au, ce suflete murdare poarta! Nu le inteleg ignoranta, nu le inteleg resemnare, nu le inteleg nici ratiunea, daca ceea ce alearga in creierele lor se poate numii asa. Nu inteleg nici macar cum sangele le mai alearga prin trup. Poate ii e mila de trupul frumos prin care alearga. Poate ii e frica si sangelui sa lase trupul prada mortii, caci trupul e tot ce au. Sufletul le-a murit demult. Nu inteleg cautarea cosmetizarii golului din ei, cred ei oare ca fardul mov si gura rosie pot ascunde asta? Ce e omul, daca nu pacat si virtute? Une e virtutea, caci pacatul e pretutindeni? Privesc haosul din jurul meu si caut sa aflu responsabilul. Sa dau vina pe fatalitatea destinului? Nu, eu nu cred in destin. Ma intreb daca sunt ca ei. Ma intreb cine e mai mizerabil eu, pentru ca am impresia ca traiesc altfel decat ei, eu, bietul copil care isi tese vise din pene de ingeri, sau ei, ei cei care iau viata pur si simplu, se afunda in ea si se resemneaza in fata fatalitatii destinului in care cred? Drumurile noastre duc catre aceeasi destinatie la urma urmei. Fie ca alegi sa iti tesi vise fie ca te lasi in voia destinului, tot mori. De ce sa mai alerg atunci spre mine? De ce sa ma mai caut? De ce sa mai sper? De ce sa mai las viata sa-mi zdrobeasca sufletul in mii de bucati si apoi sa ma chinui sa le lipesc? De ce sa duc acesta lupta, cand ar fi mult mai simplu sa renunt la ea?
M-am plictisit. M-am plictisit de ei, de mine. As vrea sa uit. Uitarea m-ar vindeca scarba de ei, de mine. As vrea sa-mi anulez fiinta. As vrea sa imi inchid intr-un cufar putinele urme de viata din mine. La naiba cu trupul acesta! M-as lepada de o mie de ori de el. Ce conteaza o pereche de ochii verzi, niste buze gorase si uscate si niste bucle castanii, cand sufletul simt ca mi se evapora din trup? Daca as putea sa ies din mine, sa ma ridic si sa zbor. La naiba cu lupta asta!

Exercitiu

"Nu exista culmi prea inalte, doar aripi prea scurte..."

Se spune ca la inceputul fiecarui an, oamenii isi pun cate o dorinta. Eu mi-am pus 2. Una pentru acest nou inceput, si cea de-a doua mi-am pus-o in momentul in care am suflat cele 17 lumanari. Pentru ca in 1 e ziua mea. Si deoarece e ziua mea si numai a mea (probabil asa gandesc si alti zeci de mii de oameni de pe planeta nascuti de 1 ianuarie), azi , mai mult ca niciodata, am voie sa cred in visele mele. Si tot pentru ca e ziua mea, imi permit sa va cer ceva, sa credeti si voi in visele voastre.
Am facut un mic exercitiu, am scris pe o foaie 10 lucruri pe care mi le doresc in acest an. Nu le-am scris si aici, e drept, am lasat loc sa le completati. Am vrut sa fie doar ale mele. Va invit insa sa va rupeti 10 minute din timp si sa faceti si voi o asemenea lista. Poate cand veti vedea hartia lipita pe dulapul din camera va veti simti motivati, sau cel putin frumusetea data de posibilitatea indeplinirii acelor dorinte va v-a musta de fiecare data cand veti dori sa renunatati la ele.

Lista mea arata cam asa:


10 pentru 2010

1. ......
2. Sa invat sa am rabdare, caci rabdarea e cea mai importanta virtute a muritorilor. Sa dau timp timpului.
3. ....
4. Sa –mi termin cartea.
5. .....
6. ......
7. Sa invat “If you’re not the one” la chitara.
8. ....
9. Sa pictez din nou.
10. .....




Cand durerea alearga mai repede decat sangele in trupul tau, aminteste-ti:
Nu ai voie sa renunti, chiar daca viata te-a ingenunchiat. Te vei ridica, te vei scutura de praf si vei merge mai departe. Vei continua sa lupti pentru a te gasi pe tine, pentru “acea clipa”, pentru acele firimituri de fericire din aureola fiecarei zile, pentru viata pe care intr-o zi ai lasat-o sa te inunde. O prima conditie in lupta care duce spre atingerea unui obiectiv, e sa stii sa pierzi. Cand vei pierde, sa o faci mereu cu capul sus. Acea infrangere e valsul din salonul vietii tale, e dansul celor doua fiinte din tine, cea care ai fost si cea care esti in devenire. Sa nu uiti niciodata sa crezi si sa speri, caci Dumnezeu a sadit in tine puterea de a trece peste toate greutatile. Sa nu uiti de lingurita cu untdelemn din mana ta. Sa ai grija da nu o versi, dar nu prea mare grija, pentru ca s-ar putea sa nu observi minuniile din jurul tau daca esti prea atent la ea. Daca lacrima iti curge neastamparat pe obraz, las-o pana cand ajunge in dreptul buzelor si deseneaza cu ea un zambet. Invata de la oamenii de langa tine. Invata de la cei superiori spirituali dar si de la cei mai putin bogati spirituali. Fiecare om poate sa te invete cate ceva. Si nu uita: nu viata, nu destinul, nu circumstantele sunt vinovate pentru izbandele si esecurile tale. TU. Tu esti cel responsabil pentru ceea ce esti, pentru masca pe care o afisezi. Si chiar daca inca nu stii cine esti, incearca sa fii tu. Viata e o lupta continua, in care oamenii incerca sa atinga perfectiunea, iar calea spre perfectiune e lunga si grea. Dar SCOPUL tau in viata nu trebuie sa fie acela de a atinge perfectiunea, ci acela da a aduna un manunchi de imperfectiuni din care sa creezi propria forma de perfectiune. Cel mai important e sa iti doresti, sa gasesti curajul de a-i sfida pe toti cei care spun “E IMPOSIBIL!”. Cat despre lucruri imposibile: NU EXISTA IMPOSIBIL. EXISTA DOAR LUCRURI GREU DE REALIZAT. Si nu uita: FERICIREA E O CHESTIUNE DE VOINTA.

Ea...

Scantei din stele licaresc usor, picurand pe aura universala secunde dureros de lungi. Astrii raspandesc fascicole de lumina descriind cu miscari circulare traictoria nesigura a primelor secunde din viata ei. Petale de orhidee spala infinitul si fluturii azurii deseneaza prin valsul lor intaile trasaturi ale trupului fraged. Furtuna de praf stelar se impleteste cu fiinta ei, ceata o mangaie, si fatala iubire o impinge in bratele iluzorii existente. Isi suprapune pleoapele negre lasand o lacrima sa sparga legamantul care le impreuna si descopera ca in spatele lor se ascunde ceva sferic si verde zgariat cu un maro salbatic. In ochi lumina se joaca neastamparata facand ploapele sa tremure, sarutandu-le incet. Buzele gadila fluturi, topind al lor albastru crud si rece. Isi apropie mana stanga de fata nestiind unde sa o asvarle, intr-o miscare involuntara isi atinge chipul alb, si pielea moale se aprinde parca sub mangaierea degetelor sale lungi. Isi impreuneaza mainile, si degetele i se impleticesc in bolta palmelor. Incerca sa isi miste fiinta, silindu-si talpile fierbinti sa danseze pe gheata. Al sau trup isi concentreaza parca toata greutatea in calcaiul mic care sparge delicat gheata. Din larvele lor, fluturii azurii ii tes o rochie alba care ii lasa umerii goi, conturandu-i silueta sculptata parca intr-o bucata de granit pe care brusc viata l-a cuprins cu a sa magie. Paseste inataia oara, facand din al sau prim pas un intreg ceremonial. Inainte de a pasii isi mai atinge o data fata, buzele, nasul, isi sarutat cu buricul degetului aratator lobul urechii drepte, isi cuprins talia subtire, isi scuturat apoi buclele castanii lasandu-le sa cada pe umerii goi si isi incorda buzele in incercarea de a desena intaiul sau zambet, e drept stangaci dar inocent precum surasul curatei copilarii. In perfectiunea ei aparenta, se ascunde insa un gol, si goliciunea sadea in ea asemeni unei tristeti covarsitoare. Intelesese ca s-a nascut dintotdeauna si ca va exista mereu, insa nu intelesese ce trebuie sa faca in acel interval de timp. Asemenea tuturor fiintelor existenta sa este relativa, fericirea si durerea se amesteca in viata din ea, ratiunea si sentimentele se confunda si singura certitudine a sa este eternitatea din ea, si provizoriul din fiecare.
Isi aruncat privirea in oglinda imensa care se intindea in fata ei, asteptand parca sa ii sopteasca ceva, insa aceasta nu a dorit sa ii dezvaluie nici-un secret al existentei, dezamagita si cu privirea abatuta a cauta un alt punct de reper, a cautat un lucru capabil sa o indrume. S-a impiedicat in fuga sa spre cel mai stralucitor astru pe care il zari, de o penita si talpile ei au sifonat foile albe, tesand cercuri imperfecte si trasand linii de grosimi diferite. S-a aplecat, a apucat penita a mai privit o data astrul indepartat, apoi a decis sa porneasca in cautarea lui, intelegand insa ca mai intai va trebui sa-si hasureze pe hartie calea spre el. Si-a ridicat genunchiul care atinsese pamantul a strans foile in brate, si si-a manjit palmele cu cerneala. A cautat indelung un scaun pe care sa-si odihneasca trupul, o masa pe care sa-si scrie povestea, a vorbit cu ea, cu alter- egoul sau, a carui intelepciune ii depasea capacitatea limitata de neintelegere. Acesta i-as spus ca ii apartine, si intelepciunea e tot a ei, insa unele fiinta calatoresc o viata sa o gasesasca, sa isi gaseasca dezlegarea popriei intelepciuni, si altele nu o gasesc niciodata. Cele care o gasesc insa, isi transforma existenta in viata scapand de blestemul pe care universul l-a aruncat asupra lor, sa existe, nestiind niciodata ca a trai e cu totul diferit.
A decis atunci sa porneasca in cautarea alter-egolului pierdut in clipa in care a luat fiinta, sa porneasca in cautare unei intelepciuni caruia i-a apartinut mereu, dar care nu ii va apartine niciodata. Si-a impartit viata in ani, anii in luni, lunile in saptamani, saptamanile in zile, zilele in ore, orele in minute, minutele in secunde. A descis ca unitatea de masurarea a timpului sa—i fie totusi fericirea, clipele in care acesta i-a invadat trupul. De asemenea si-a promis ca isi va asterne experienta fiecarei zile pe o hartie, pentru a nu uita nicio clipa ca intre extaz sau agonie exista o singura umbra, cea a timpului universal..
A inceput astfel sa scrie, dar mai intai si-a promis ca nu va refuza cum facuse pana acum sa traiasca. Le-a promis greselilor ca nu se va mai speria de ele, iubirii ca isi va deschide sufletul sa o primeasca, temerilor ca va invata sa traiasca cu ele sadite inauntru ei. A inceput prin a se bucura de prima dimineata din adevarata sa viata, de soarele care veghea asupra ei, de frumusetea orhideeie din ghiveciul rosu si de glasul celor care i-au fost aproape mereu, si ii vor fi aproape si incepand de azi cand ea a hotarat sa porneasca in cautarea alter-egoului.
Intaia zi a scris despre existenta ei, stiind ca a existat dintotdeaua, dorea totusi sa isi convinga spiritul de acest lucru aparte cert si a facut din alter-egoului in a carui cautare pornise confidentul sau, i-ai scris propriei sale intelepciuni, intelepciunii fiecare fiinte.