"Why do you love me?"
S-a ridicat si a plecat. Ceasca de cafea i-a ramas pe masa. Acum el sta, priveste in gol si se intreaba unde a gresit. Iar ea, ea paseste hotarata privind cerul. Se indreapta spre nicaieri. Nici macar nu ii vine sa planga asa cum a facut-o in sutele de zile petrecute sub ceartceafurile albe privindu-i poza si asteptandu-l. Asteptand sa ii auda vocea. Tacerea era apasatoare si dureroasa. Cata singuratate nastea asteptarea! Il astepta sa vina, sa ii stearga lacrima, sa o ia in brate. Si dupa acea, nimic nu mai conta. Nu-mi pasa daca va muri in urmatoarea clipa sau va trai alaturi de el o zi, o saptamana, o viata. Niciodata nu a venit. Cat isi dorea sa nu il fi asteptat atat, asteptarea ucise in ea copilaria. Se simtea secata, goala. Iar acum cand in sfarsit il avea langa ea l-a lasat singur pe terasa, intr-o sambata mohorata si trista de toamna. Nu intelegea. Cum poate sa o intrebe de ce-l iubeste? De ce vrea sa fie cu el? De ce nu poate respira fara el, dupa atat nopti in care il implora in soapta sa vina si sa o stranga la piept? Cum putea sa ii spuna ca poate ar fi mai bine sa se indeparteze, ca nu vor izbuti niciodata sa fie fericiti impreuna? Ce ar fi putut sa ii raspunda oare cand ea nu-l iubea pentru un motiv anume, ci pentru un "tot". Cand ea ii respira viata, se hranea cu amintirea lui. Il iubea. ll iubea pe cel care o certa, pe cel cu care facea dragoste, pe cel de dorul caruia plangea, pe singurul om care o facuse vreodata fericita. Il iubea pe cel cu degetele micute si jucause, pe cel care o rasfata si o mangaia. Il iubea cand o suna, cand ii spunea ca ii e dor. Il iubea pe cel caruia ii cerea iertare si apoi ii sarea in brate fericita. Il iubea pe cel care isi uita cana cu cafea pe birou si blugii azvarliti pe marginea patului. Pe cel care stia sa ii fie alaturi, stia sa o ierte si sa o sarute. Il iubea pe cel care intr-o zi a aparut in viata ei si i-a schimbat-o, pe cel care a invatat-o sa iubeasca. Il iubea pentru ca era a lui, doar a lui, pentru ca el o ranea si o vindeca...
A lasat noptile sa treaca peste trupul ei obosit, zilele sa ii stearga amintirea lacrimei care a cazut in acea zi si s-a intors la acea terasa. El o astepta. Asa cum il asteptase ea atata timp schitand zambete fara contur doar pentru a-i asunde durerea. In acele zile in care ea fusese absenta, el a realizat ca perspectiva unei vieti fara ea il cutremura. Si-a dat seama ca o iubeste. Nu isi imaginase pana atunci niciun viitor cu ea, dar nici fara ea. S-a ridicat cand a zarit-o a fugit si a sarutat-o pe frunte. I-a luat degetele reci in palme si i-a spus "Iarta-ma. Nu trebuia sa te intreb de ce iubesti. Absenta ta m-a fauct sa inteleg ca te iubesc. Te iubesc si atat. Nu te iubesc pentru ochii tai verzi sau trupul tau zvelt. Te iubesc pentru ceea ce sunt cand sunt cu tine, pentru totul pe care il reprezinti tu in mine, pentru acel amestec de parfumuri pe care sufletul tau le imprastie in mine."
Niciodata nu iubim pentru un motiv anume. Iubim pur si simplu, si nu trebuie sa cautam sa intelegem ratiunea dragostei. Dragostea nu ARE ratiune, ea ESTE adevarata ratiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu