Imi e frica de acest Craciun, frica de esenta lui pierduta printre rafturile copilariei mele, copilarie pe al carui prag curand il voi trece, in sens indvers insa. Copilul care am fost, in prag de Craciun impodobea bradul cu globulete colorate, isi impletea betele pe dupa gat si manca toate bomboanele inainte de a ajunge pe crengutele bradului. Copilul din mine pandea ore in sir cautand sa rezolve misterul cadourilor de sub brad. Copilul din mine astepta pitit pe dupa usa sa vada straiele acelui mos batran si bland, iar cand il zarea ii cerea sa il tina in poale. Copilul din mine simtea atunci miracolul Craciunului, pe care acum doar si-l impune sa simta. Adultul din mine e mai gol insa, nu-l mai asteapta pe mos, nu mai doreste sa ii stea in poala, nici macar nu mai imbraca bradul in rosu. Femeie din mine isi picteaza ochii si buzele superficial si asteapta nerabdatoare ca pendului ceasului sa bata ora 9. Isi ia grabita geanta, cheile si telefonul. Femeia din mine a mai pastrat doar magia ajunului, in care toti crestinii umblam din casa in casa pentru a vesti nasterea Mantuitorului. A pastrat-o dar e incapabila sa-o simta. Sufletul ii e atat de neastamparat incat nici macar nu izbuteste sa ii impuna sa fie fericit, sa simta o magie care pana nu demult era prezent in el. O magie firesca odata. Femeia din mine nu s-a simtit miscata nici macar de glasul tremurand al copiilor care colindau in fata bradului. Am incercat, pe tot parcursul serii, sa simt ceva, "un ceva" care sa imi schimbe sufletul macar pentru o clipa. Am simtit insa un gol. Si goliciunea din mine nu putea fi umpluta nici de prezenta celor dragi aproape, nici de cadourile de sub brad, nici macar de steaua de catifea rostie din varful sau. Ce-mi dorea de fapt? Imi doream sa cred, sa cred in Craciun, in magia si puterea sa. Imi doream sa cred. Atat. Insa nu izbuteam sa cred in nimic, nu izbuteam nici macar sa sper. Si cata speranta se cuibarea in mine in vremea in care sufletul nu imi era atat de patat de lacrimi!
Si totusi cand m-am plictisit sa imi impun sa simt ceva, a aparut "acea clipa". Acea clipa magica care ne apare in fiecare zi in cale, dar noi ne pierdem in amanunte si uitam sa o lasam sa ne bucure sufletul. Eu am hotarat sa o traiesc, fara maine sau ieri. Printre zecile de cuvinte am auzit "cele 3 cuvinte magice". Nu, nu sunt 2. La noi sunt 3. Dar n-am sa iti impartasesc taina lor, ar pali frumusetea din care sunt tesute si m-as ineca in faditatea lor. Vocea lui, din care telefonul nu reusise sa absoarba, ca niciodata de altfel, tremurul emotiei, a spulberat toata neputinta din mine. Am inteles atunci ca anul acesta de Craciun am primit cel mai frumos cadou cu putinta, am inteles ca exista miracole, si el e al meu, miracolul care imi face trupul sa vibreze. Am inteles ca nu am nevoie de nimic, caci ma nas si mor in fiecare clipa sub atingerea degetelor sale mici si buzelor sale insetate. Da exista Craciun, exista magie, exista miracole si exista un mos, sau cel putin un spirt care vegheaza asupra noastra si incearca, pe cat ii este cu putinta, sa ne faca daruri spirituale.
A doua zi, dimineata m-a trezit aceeasi voce. Parca dorea sa-mi aminteasca de cele 3 cuvinte magice ale noastre, dorea sa ma convinga ca el este miracolul meu.
Acum cred, cred in mine, in el, in noi si cred in magia unui Craciun care ne ia sufletele in brate si le incalzeste la piept apoi le da celor care ne iubesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu