marți, 6 decembrie 2011

Copilul durerii



Dar de ce-mi plangi durerea, iubite? Nu ti-am spun eu oare ca mugurii celei mai alese fericiri se deschid in mine atunci cand imi saruti fruntea? Ai uitat cum petalele mele iti cuprind tot trupul si te inchid inauntrul meu cand mi te culci pe pantece? De ce te lasi sedus de cantul lacrimile mele? Inceteaza sa le mai aduni in palmele tale si sa-ti acoperi ochii cu ele. Inceteaza sa le crezi si priveste-mi ochii cum nasc lumina cand luceferii tai caprui imi oglindesc pe retine fiinta. Cu cata dragoste ma privesti, si cat dor ma cuprinde cand ochii tai imi soptesc ca ai ucide sa ma imbratisezi si sa ma asculti surazandu-ti in soapta! Iti simt ochii umezi de fiecare data cand imi marturisesti dragostea-ti si ma intrebi in gand “De ce nu esti aici?”. Iar eu iti raspund schitand un sarut pe care nu-l poti simti decat cu ochii inchisi: “Voi fi, voi fi..”.“Dar cand?” Invata sa-mi intelegi buzele atunci cand nu spun nimic si asteapta sa isi primeasca sarutul ca cea din urma binecuvantare a vietii, apoi se lipesc pentru a naste ecoul sarutului tau. Dar buzele-ti sunt departe, atat de departe incat ecou-mi nu-l auzi. Invata sa-l simti. Priveste-mi palmele care-mi acopera obrajii atunci cand imi spui cat de frumoasa sunt, caci ma rusinez si fur culoarea macilor, iar tu te amuzi, si-mi reciti frumusetea iar si iar. Ai vrea tu oare sa ti in brate un mac in locul sufletului meu? Invata sa-mi auzi inima atunci cand ma trezesti sa-mi spui noapte buna, ea mi se plimba haotic prin piept si imi ia ore intregi sa o pun la loc, iar cand o imblanzesc se face dimineata. Daca ai fi aici sa-mi simti tremurul de fiecare daca cand telefonul suna inoportun iar eu inventez pretexte pentru a putea asculta vreme de cateva secunde surasul. Ce mult mi-ar placea ca surasu-ti sa-mi fie voce!
Iubite, ai uitat tu oare ca fiinta-mi s-a nascut inlacrimata? De ce iti lasi udati obrajii moi cand vezi lacrimile impletindu-mi-se pe tample? Eu nu sunt trista din pricina ta, eu sunt copilul durerii iar datoria-ti nu e a ma vindeca ci de a-mi iubi parintele, a mi-l smulge din-nauntru-mi si a-l indesa mai adanc cand Dumnezeu ti-o cere. Dar de ce te pitesti la picioarele mele sa-mi aduni lacrimile de pe talpi? Socoti ca sunt trista cand plang? Atunci zambeste-mi, lacrimile-ti ma dor mai tare decat moartea. Asa iti sunt, asa iti e ingerul, trist dar atat de fericit ca iti plateste fericirea. Nu din pricina ta imi cad lacrimi, crezi tu oare ca ai vre-o vina ca eu m-am nascut inlacrimata? Durerea mi-e veche, mai veche decat Pamantul si insusi Dumnezeu. Fara durerea, Dumnezeu nu ar fi putut sa se nasca. Eu nu sufar, dragul meu. Eu, cu fiecare lacrima, sunt mai aproape de Dumnezeu. Eu prin durerea-mi am invatat sa iubesc, caci fericirea nu da asemenea lectii, ea e penajul sufletelor inaripate, dar pana cand aripile ne vor creste spre a zbura imbratisati trebuie sa ne sculptam rahisul si axul din durere, aripilor nu le sunt indeajuns doar penele, ele au nevoie de ceva din care sa creasca. Iti voi servi ca jertfa pe altarul lumii. Spre deosebire de porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise, El nu-ti va cere sa ma omori, pentru ca ai nevoie de mine vie. Ma vei taia din cand in cand, ca trupu-mi sa scape de sangele vechi care nu-i mai e de folos. Sa nu te intristezi nici cand ma vezi sangerand. E drept, ma doare, dar cum altfel voi cunoaste extazul fericirii daca nu prin durere? Ti-am fagaduit ca vom fi fericiti, dar fericirea are mereu un pret iar eu iti voi servi drept moneda cand o vei plati. Nu te impotrivi acestui targ, avem nevoie de durerea-mi pentru a ramane imbratisati, de ce sa ne-o plangem? Haide mai bine s-o radem. Te intrebi ce ce nu te-ai nascut inlacrimat? L-am rugat eu pe Dumnezeu sa scoata durerea din fiinta ta si sa o sadeasca in mine. Accepta-mi durerea, pentru a putea fi amandoi fericiti.
Dar nu fi trist, iubite! Asa e datul. Eu sunt fericita pentru ca platesc fericirea celui mai inger dintre oameni. Iar tu, tu invata te rog sa-mi citesti fericirea-n durere, si vei descoperi ca-n mine se ascunde cea mai adanca dintre fericiri.

...celui care ii lipseste insufletirea mea (.. si celui care imi lipseste)

vineri, 29 aprilie 2011

Desprinderea




Ii auzeam buzele care imi sculptau tampla dreapta, coborand spre obraz si sfarsind in dreptul lobului urechii mele. Sub podul palmelor care-l apasau, gatul meu se zbatea neputincios si degetele-i imi sfarmau ceafa in inclestarea lor. Mi-am apropiat mainile ca intr-o rugaciune si le-am asezat in dreptul piepturilor noastre devenind puntea dintre inimi. Mi-am impins trupul cu toata puterea spre el si am inchis ochii. El si-a desprins degetele din inclestarea care parea un colier al vestelor romane, sub a carui greutate gatul meu suspina dar continua sa il poarte cu mandrie, ca si cum ar fi fost capodopera celui mai iscusit bijutier al umanitatii. Apoi m-a cuprins in brate si mi-a asezat capul pe umarul lui. Amintirea acelei imbratisari avea sa ma urmareasca mereu. Nu semana cu niciuna dintre imbratisarile pe care mi le-a daruit de-a lungul timpului. Nu era impletirea in care visam intr-o zi sa imi construiesc culcusul, nu era acea unire a trupurilor hranindu-se unul din altul, sub magia careia am implorat de atatea ori divinitatea sa imi ingaduie sa mor, era imbratisarea care avea sa imi daruiasca luciditatea inceputului meu. Era imbratisarea omului care m-a relevat, imbratisarea creatorului meu. Eram carne din carnea lui, sange din sangele lui, suflet din sufletul ui. Nu imi neg Dumnezeul. Stiu ca Lui ii datorez viata. Nu ma lepat de tatal si mama mea, zeii in fata carora ar trebui sa ingenunchiez si sa le sarut picioarele. Stiu ca Dumnezeu a fost cel care a ingropat samanta eternitatii in carnea-mi cand din pantecele mamei m-am nascut pentru prima data. Dar mai stiu ca Dumnezeu mi-a daruit barbatul din care si alaturi de care m-am nascut pentru a doua oara spre a gasi mantuirea. Calea spre mantuire e iubirea. Iubirea pe care i-o port barbatului de langa mine este jertfa mea pentru Creator.
Simteam ca m-am nascut din el, ca mi-a sculptat din carnea-i trupul, potrivindu-l dupa forma trupului sau. Simteam ca intr-un trecut indepartat cel care ma strange acum in brate, voind sa isi reintregeasca fiinta, a rupt bucata din el si a inceput sa-o modeleze. Din jocul degetelor sale, care mangaiau circular argila s-a nascut crestetul meu rotund. Mi-a desenat fruntea trasand cu cele doua degete aratatoare doua linii paralele iar la capatul lor a apasat delicat argila, dand tamplelor mele viata. Unde socotea ca ar trebui sa-mi fie ochii, si-a adancit inelarele si din argina care i-a ramas pe unghii si pe care a rotit-o in palme, mi-a ghicit pupilele. A sters delicat mijlocul celei de a doua linii care imi descria conturul fruntii si a coborat perpendicular sculptandu-mi nasul, cele doua lini care au rezultat din sectionarea cele dintai urmau sa imi serveasca ca sprancene. Si-a lipit buzele doi centimentri mai jos de linia nasului meu, a sarutat lutul si astfel buzele mele au prins viata. Mi-a sculptat cu miscari lente gatul presandu-i cu putere partea centrala si cu o miscare ferma a indepartat lutul de pe umerii mei, mangaindu-le rotunjimea. Si-a impreunat degetele in jurul bucatii de corp care urma sa imi fie talie si a scobit lutul pana cand a obtinut o silueta asemeni unei clepsidre. A ingenunchiat lipindu-si fruntea de pantecul meu inca nefinisat, l-a mangaiat cu genele sarutandu-l indelung pana ce sub acel sarut mi s-a nascut buricul. Apoi mi-a sculptat bratele si picioarele. In cel din urma mi-a sculptat cupa creatiei si sub pumnii lui sanii mi s-au nascut. Cand mi-a terminat de sculptat trupul, si-a adunat in ochi toata iubirea, apoi si-a atintit-o asupra-mi iar eu am prins viata.  Mi-am deschis ochii sa-mi privesc creatorul si am ingenunchiat sa ii sarut picioarele. Mi-a soptit bland sa ma ridic. M-a cuprins apoi in brate „Candva eram amandoi un trup spiritual. Cand a venit vremea sa ne imbracam in carne, Dumnezeu ne-a despartit. Era imposibil ca cele doua suflete care compuneau trupul spiritual, sa se intrupeze in acelasi trup fizic. Apoi ne-a daruit parintilor nostri spre a ne invata sa ne suportam carnea si a ne obisnui sufletele cu corsetul ei. Eu mi-am dedicat viata cautarii tale. Am aflat intr-o zi ca ai murit, nu ai reusit niciodata sa iti vindeci rana desprinderii din noi, iar ultima picatura din sangele care nu a incetat niciodata sa-ti curga, avea sa iti pricinuiasca moartea. Cand m-a ajuns vestea mortii tale, am fugit sa-i cer socoteala Dumnezeului nostru, dar El mi-a spus ca nu ii este in putere sa te imbrace-n viata, caci ai pacatuit, lasandu-ti rana netratata, voind sa mori de dorul meu. Vazandu-mi dorul sculptat pe piept, mi-a spus sa ma intorc acasa, sa-mi rup din carne pentru a-ti sculpta trupul, si el iti va trimite sufletul cand eu aveam sa-mi privesc sculptura. A trebuit sa te sculptez cu ochii inchisi. Numai durerea dezintegrarii mele putea sa-ti nasca din nou viata. Mi-am rupt din trup si I-am adus durerea jertfa. Asa te-ai nascut tu.” Asa am capatat luciditatea nasterii mele.
Oamenii uneori isi petrec intreaga viata cautandu-si orginea. Unii scormonesc pamantul pentru a gasi osemintele celor care le-au fost stramosi. Acestora osul le devine rugaciunea iar siturile arheologice- adevarate altare de jertfe. Altii cauta raspunsul printre stele, cercetand galaxii indepartate, calculand distante in miliadre de ani lumina si incercand sa delimiteze infinitul. Unii isi cauta identitatea in chilii, si viata intreaga le e matanii. Altii isi pun viata pe note si spera ca astfel vor auzi cantul creatiei. Fiecare are dreptul de a-si cauta originea asa cum socoteste el de cuviinta. Port cel mai profund respect arheologilor, astrofizicienilor, calugarilor sau artistilor deopotriva. Eu am adevarul meu, aceasta imbratisare.
Pentru prima data in viata fiinta-mi se leapada de incertitudinea viitorului. Stiam ca barbatul din mainile caruia m-am nascut, putea sa dispara in orice clipa. Stiam ca poate aceea avea sa fie ultima data cand il vad pe cel in a carui imbratisare imi doresc sa cunosc eternitatea. Dar nu imi pasa. Amintirea acelei imbratisari putea sa imi umple toate zilele care mi-au mai ramas. In acea clipa eram a lui, el era al meu. In urmatoarea clipa am devenit unul, el creatorul -eu creatia. Eu ii apartineam caci eram bucata rupta din el, el imi apartinea caci imi purta sangele prin vene. Daca avea sa se termine totul atunci, nu imi mai ramanea decat sa-mi astept moartea pentru a-l imbratisa pe celalalt taram. Mai aveam inca intrebari, dar la cele mai importante imi raspunsesem deja. Aveam un Dumnezeu, cel care ne-a binecuvantat dragostea, aveam parinti, aveam un barbat si stiam cine sunt. Nimic mai mult decat parte din el. Chiar daca acea clipa avea sa fie ultima in care ne imbratisam, el va trai in mine, caci eu, in absenta lui sunt o minciuna. Si ce daca nu ar mai exista un maine al nostru? Si ce daca am sta despartiti o viata intreaga? Ce inseamna 60, 70, 80 de ani, o viata in comparatie cu eternitatea pe care o vom petrece impreuna?
            Ploaia ne udase hainele, si umezeala ne patrunsese pana in maduva oaselor. Nu simteam nici frig, nici foame, nici sete simteam doar vitalitatea acelei imbratisari. Cu buclele-mi ude ii mangaiam umerii. Un strop de ploaie ii traversa obrazul gasindu-si sfarsitul pe fruntea mea. Simteam ca strang in brate comoara care ar face intreaga umanitate invidioasa. Aveam luciditatea inceputului meu. M-am pitit in bratele celui pe care mi-l stiam leaga al vietii. Stiam cine sunt, si nimic din ce inseamna sfarsit nu ma va mai inspaimanta vreodata.

miercuri, 2 martie 2011

Monicăi, cu drag...


Cand implinim18 ani, „cei mari” ne indeamna sa ne ingropam copilaria caci timpul nu se intoarce, el are o singura directie -viitorul. Ce ar fi sa ii contrazicem?! Paseste peste prag, dar nu inchide usa, vei avea nevoie sa te intorci din cand in cand in camera copilariei tale. Nu omora copilul din tine, invata sa fi femeie si copil deopotriva si aminteste-ti ca in ziua in care vei inceta sa mai fi copil ai murit demult. Ori noi vrem sa TRAIM, nu-i asa?
Nu stiu ce ar trebui sa ii spuna o prietena, alteia in asemenea momente. Stiu insa ce vrea sa iti spuna copilul din mine: pastreaza inocenta si credinta naiva a copilariei. Iar femeia din mine iti spune sa iubesti, iubeste mult, iubeste ochi, buze, suflete si trupuri deopotriva, iubeste cand iti e greu si simti ca te-ai ratacit pe drumul tau, iubeste cand nu mai crezi in iubire, iubeste mai ales cand suferi, iubeste cand altii ar ura in locul tau, iubeste cand o lumea intreaga iti condamna iubirea. Iubeste-l pe cel care va venit sau a fost, chiar daca va pleca sau a plecat deja. Iubeste-l pentru fericirea si suferinta pe care a sadit-o in tine, pentru speranta si visele neimplinite, pentru ceea ce ti-a marturisit si ceea ce nu a avut niciodata curajul sa iti spuna. Iubeste in ura si nu uita sa ierti.
Urmeaza-ti drumul, caci il stii, asa cum putini il cunosc pe a lor. Esti o norocoasa! Urmeaza-ti drumul chiar daca uneori stelele care ar trebui sa il lumineze se ascund dupa nori, chiar daca luna uneori refuza sa iti serveasca ca si calauza, urmeaza-ti drumul chiar daca sunt unele nopti in care ploua si el nu iti ofera niciun loc de refugiu. Iti vei pierde credinta in drumul tau intr-o zi, asa cum o pierdem cu totii. Il vei nega si visul tau ti se va parea doar o fantezia absurda a unei copilarii de care nu ai putut sa te desprinzi. Nu iti jigni copilaria! Nimeni nu isi cunoaste mai bine drumul decat un copil, caci copilul nu cunoaste frica incertitudinilor, cunoaste doar curajul pasilor pe drumul cel bun. Intoarce-te atunci in copilarie, spune-i copilului sa iti povesteasca visul si continua-ti drumul. Iti vei recapata credinta. Iti va lua mult timp sa ajungi, va trebui sa inveti sa ai rabdare, sa astepti. Dar vei ajunge la capat, drumurile au mereu finalitate si in fond orice asteptare e provizorie chiar daca dureaza o viata.
Te vei schimba in drumul tau, viata ne schimba pe toti. Cu totii incercam sa schimbam lumea, dar oare nu ea e cea care ne schimba pe noi? Vei pierde prieteni si vei cunoaste altii, vei uita chipuri pentru a putea sa iti intiparesti in minte altele. Vor fi oameni care vor poposi in viata ta o dimineata, sau oameni care iti vor ramane alaturi o viata. Invata de la fiecare cate ceva! Te vor face sa suferi, iar tu va trebui sa gasesti puterea sa ii ierti, sa lupti pentru ca ei sa ramana langa tine sau sa ii lasi liberi. Indiferent de ceea ce ti se va intampla: TU esti singura responsabila de ceea ce devi. Asuma-ti asta!
Esti un om minunat dar ai tot dreptul sa gresesti. Sa nu fi dezamagita de asta. Asculta-ti inima si ignora-i pe cei care nu cred in puterea ta. E important sa stii ca oamenii adevarati fac ce trebuie, cand trebuie indiferent de consecinte.
La 18 ani viata ne pare complicata, in fond se rezuma la 3 cuvinte:
DA. DUMNEZEU. DRAGOSTE

Dar tu stii atat de bine ce trebuie sa faci!
FEMEIE, la lupta!



P.S. Ne vedeam in Viena, la 7:00 p.m la cafeneaua de pe Mariahilferstrasse
Sa aduci o carte, de filozofie daca se poate...
(Iti multumesc pentru lucrurile frumoase pe care le-am invatat de la tine!)
LA MULTI ANI!
LA MULTE VISE IMPLINITE!

marți, 1 februarie 2011

Martir(a)



Daca as putea sa ii smulg durerea din privirea, mi-as ascuti cu ea unghile si cu taisul lor mi-as batjocorii carnea mucezita in fragezimea ei. As trasa de-a lungul gambelor linii paralele infingandu-mi buricele degetelor in straturile subtiri ale epidermei. Mi-as plimba palmele alene pe genunchi, pulpe, iar cand as ajunge in dreptul coapselor le-as penetra cu degetul aratator pe care l-as roti violent inauntrul lor. Apoi cu sangele conturandu-mi degete, adapostindu-se in podul palmei, mi-as desena neputinta pe pantece reprosandu-le infertilitatea. Cum pot sa-mi port inauntru-mi pantecele si sa nu mai fiu viata? Mi-as sculpta sanii apasadu-i cu monturile-mi umede, si i-as omoara in stramtoarea pumniilor mei aflati in spasmele durerii. Cu apa si sangele curgand-mi siroaie pe trup, curatand superficial urmele din sangele periferic deja uscat, mi-as izbi trupul de perete si gandurile de tavan, inghesuind-mi umerii in gura si sfasindu-i cu dintii imbracati in rosu si alb. As suge sangele din craterele de pe umeri si l-as scuipa scarbita pe parchet. I-as aduna toata durerea in ochii mei, scobindu-mi retinele si apoi, cu retinele scobite, mi-as privii resturile de trup. Mi-as franjurii cu salbaticie pielea de pe brate si as lipi franjurile la loc cu saliva. As cobora incet, incet de-a lungul peretelui iar cand trupul mi-ar fi culcat pe jumatate, mi-as apasa pieptul cu genunchii pana cand as patrunde in interoriu-mi si mi-as maruntii plamnii, inima, rinichii..
Daca as putea sa conving durerea sa-si iasa din trupu-i slabit, i-as oferi trupul meu ca culcus. Mi-as tara carnea sculptat in sange si rani si m-as aseza la talpile lui. As rupe bucati din trupu-mi si i-as acoperi ranile. Le-as fixa cu buzele mele si apoi le-as linge pentru a astampara durerea deprinderii din mine si integrarii in el. Cu sangele-mi din palme i-as manji ochii si gura pentru a putea privi fara de durere si pentru ca vocea lui sa nu mai cunoasca ecoul suferintei. M-as plimba cu pantecele-mi pe trupul lui, i-as fi suflare si viata. I-as strange genunchii intre genunchii mei zdrentuiti si, presandu-i cu putere, as lua toata durerea in picioarele mele pentru ca urmele lui sa nu aiba sa nu mai cunoasca conturul sangelui. M-as sprijini de trupu-i si m-as ridica pana cand fruntea mi-ar ajunge in dreptul gurii sale, mi-as lipii ranile de ranile lui pansate cu carnea mea si as lasa trupul meu sa se goleasca de apa pentru a sterge cicatricele vechilor suferinti. Mi-as inclesta bratele in jurul taliei sale si as astepta resemnata sa ma sting sub mantia de rosu a acelei suferinti organice si mult prea adanci. Cu cea din urma forta mi-as impaturi sufletul si i l-as aseza in palme. L-as lasa sa ma imbalsameze sau sa ma imbrace in pamant.
Daca as putea sa-i platesc durerea, i-as fi martir… doar sa nu-i simt sufletul plangandu-mi pe tample.
„Esti atat de tacut azi...”

miercuri, 17 noiembrie 2010

Epiderme perforate


    Ii sufocam epiderma cu buzele-mi incordate si fixe iar ea se revolta neputincioasa, colorandu-se intr-un rosu aprins si nervos. Eram ca o ventuza infingandu-mi tentaculele in trupul care adapostea in el seva vietii mele. Stiam ca prin buzele mele care aproape ca ii omoreau epiderma trebuia sa las sa intre lumina in trupu-mi, sa ma hraneasca, sa-mi potoleasca setea si apoi sa-mi iasa prin ombilc. Acea lumina, pe care o aveam mereu in jurul ombilicului dupa ce ma hraneam din trupul lui, continea anticorpii tuturor durerilor mele. Acum insa trebuia sa iau din el mai multa lumina ca niciodata, caci multe vor fi zilele pana cand trupurile noastre se vor putea apropia iar impreuna de Dumnezeu. Cand suntem singuri trupurile-si uita rugaciunile. Aveam nevoie de lumina din el, aveam nevoie de puterea, lumina e seva, seva e putere. Ma infruptam cu atata sete din trupul lui, incat buzele mi-au amortit si slabind din stramtoarea lor m-am vazut nevoita sa-mi incolacesc picioarele in jurul pulpelor lui, mi-am lipit talpile reci pe gamble lui groase, i-am ascuns mana dreapta sub crestet si palma stanga am trasformat-o, la fel ca talpile si buzele, intr-o ventuza pe care am asezat-o in dreptul inimii sale. Sub presiunea cu care-i apasam pe trup, aerul devenea sufocant, respira greu si era tot mai slabit. Eu il goleam in continuare de seva. Imi era frica ca am sa-i golesc plamanii de oxigen. Si-a miscat brusc piciorul drept, aceea a fost prima si ultima zvacnire a trupului lui, care mi s-a daruit total ulterior. In timp ce eu ma hraneam din adancu-i, el dormea ca un prunc cu mine in bratele. Printr-un acord tacit am decis sa ma tina el in brate azi. In alte zile ma cerea sa-l adorm pe pantece. Nu am inteles niciodata de ce, de fiecare data cand il tineam pe pantece, adormea. Poate pantecul meu ii fredona catul de leagan al viitorului nostru copil. Asa cum nu am inteles niciodata cum putea sa adoarma tinand un trup in brate care se hranea din el tacut si dureros, pana cand, stors de orice putere, paraliza. Eu niciodata nu am izbutit pana atunci sa-i adorm in brate. Mereu sedeam cuminte si ii ascultam inima, ii vorbeam si ea imi incredinta secrete pe care barbatul care ma tinea in brate nu mi le impartasise niciodata. Ea a fost prima care mi-a spus ca ma iubeste, apoi ochii, iar mai tarziu, mult mai tarziu, gura, dar nu prin cuvinte ci prin sarut. Dupa ce degetele mele mici se desfatau dansandu-i pe piept in ritmul ticaitului inimii sale, imi lipeam buzele si incepeam sa-i beau seva prin epiderma. Faceam asta pret de cateva secunde, minute, ore uneori. Gaseam in el atata liniste. Fiinta aceasta este dascalul care ar trebui sa predea Linistea lumii, linistea e creatia lui. Si pentru ca linistea lui imi inducea o luciditate ucigatoare nu prea imi era cu putinta sa adorm. De fapt niciodata nu m-am simtit obosita sau flamanda langa el. El imi era acoperamant si hrana deopotriva. As fi putut sa stau saptamani intregi langa el fara sa mananc, fara sa beau si fara sa dorm. Lumina lui imi tasnea prin ombilic, invaluindu-mi trupul in aura femeii iubite de barbatul sau.
    Il priveam in timp ce ii paralizam trupul strangandu-l tot mai tare si chemandu-l spre mine, si citeam pe chipul lui gravata istoria intregii omeniri. Avea fata senina si pori fetei imitau scrierile cuneiforme ale poporului sumerian. Era istoria stramosilor mei, era cultul Herei si religia lui Christos, era razboaie, era renastere, era arme si durerea vaduvelor. Era intreaga lume, de la Bibilioteca din Alexandria pana azi, imi era lume asa cum fiecare barbat ii este lume femeii care-l iubeste. O femeie poate iubi mai multi barbati intr-o viata, dar unul singur ii poate releva lumea, Cealalta Parte, jumatatea Androginului. Fiecare femeie isi are lumea ascunsa in barbat sau, iar eu imi imbratisam lumea. Simteam ca imi e stramos, tata, creator, cel mai adanc dintre sensuri, bine si rau deopotriva, cel mai mare pacat si singura cale spre mantuire. Imi strangeam barbatul in brate si pentru prima data in viata nu imi mai era frica ca intr-o zi nu imi va mai ingadui sa o fac, ca intr-o zi avea sa fie ultima data sau ca intr-o zi locul meu va fi luat de o alta. Nu-l posedam de aceea nu aveam cum sa il pierd. Imi descoperisem in el lumea. Avea un pic din intelepciunea bunicului meu, din puterea bratelor tatalui meu care inca ma mai strangea la piept chiar daca crestetul meu era mult peste nivelul pieptului lui, putin din delicatetea papusii roscate a copilariei mele si marinimia unchiului meu, care tot timpul cand ma vedea ma tara dupa el la magazin si-mi cumpara cutiute de suc de ananas. Pastra ceva din intelepciune anticilor romani a caror sange imi alerga in vene, putin din luciditatea limbii lor chiar daca uneori ma amuzam cand stalcea cuvinte. Avea buzele micutei mele prietene de la gradinita, o fiinta plapanda a carei delicatete am invidiat-o mereu, nasul precum cel a uneia dintre fiintele sacre ale copilariei mele, care, credeam eu atunci ca era detinatorul adevarului absolut, si ochi precum cei ai doamnei educatoare a carei fiinta am indragit-o atat de tare. Avea ceva din pacea mamei si seninatatea bunicii mele. Era barbatul meu, eram femeia pentru care el era lumea, si asta nu avea cum sa se piarda. Cu cat ii strangeam mai tare trupul, cu atat simteam mai intensa arsura lacrimilor mele care i-au plans absenta indelung, saliva lasata de buzele-mi care s-au infruptat de atatea ori din el si transpiratia-mi prin care ma goleam de seva deja consumata pentru a face loc alteia.
Dupa ce m-am trezit din transa, caci nu puteam sa ma hranesc altfel decat deschizandu-mi prin toate orificile trupul si concentrandu-ma sa il simt, mi-am dat seama ca ardea de febra. M-am ridicat speriata in genunchi, i-am sarutat fruntea pentru a-i masura temperatura si i-am acoperit trupul cu o patura. Si-a deschis ochii si mi-a spus sa ma asez din nou in bratele lui, ii place sa ma simta. I-am spus ca e fierbine, a zambit si m-a indemnat sa dorm in continuare „Ma simt extenuat”. L-am rugat sa isi aseze capul pe pantecul meu, temandu-ma ca daca ma voi aseza din nou pe umarul lui imi voi lipi inevitabil buzele pe pieptu-i. Poate de aceea se simtea extenuat, m-am hranit din el si l-am golit de puteri, iar acum trupul sau se revolta tacut prin febra. Si-a asezat fruntea pe buricul meu, atunci am aflat unul dintre raspunsurile putinelor intrebari pe care le pastram doar pentru mine, restul i le puneam continuu deoarece el era biblia credintelor mele. De ce imi adoarme mereu pe pantece implorandu-ma sa-l dezmierd? Prima data am crezut ca are nevoie sa ma simta mama si imi placea sa mi-l simt prunc. Ghiceam in el un dor vechi de mii de ani, dorul fiecarui barbat de sanul si pantecul mamei lui. Insa el nu se hranea ca pruncii, eu nu ii eram mama si crestetul lui nu imi atingea sanii. El se hranea prin ombilic. Mi-a relevat atunci ceva ce nu mi-am putut explica pana acum, dragostea lui pentru pantecele mele era de fapt dragostea pentru hrana oferita de centrul vietii. Asa cum eu ma transformam in ventuza sa ii absorb seva-lumina-puterea, asa si el isi punea fruntea pe ombilicul meu pentru a se hrani. A stat cateva minute asa, eu mi-am gasit mai greu o pozitie cat de cat comoda. S-a ridicat brusc speriat, visase ceva, poate-mi visase dorul. M-am speriat si eu. S-a incolacit in jurul trupului meu, si eu i-am dezmierdat fruntea. Mi-ar placea sa-i fiu aproape mereu pentru a-l dezmierda dupa fiecare vis urat, mi-ar placea sa-i fiu mare si sa se ascunda in adancu-mi, sa-i fiu pamant si sa cada in genunchi sa ma sarute, sa-i fiu soare si sa-l scald in lumina, sa-i fiu ploaie si sa-l spal, sa-i fiu inger si sa-i construiesc culcus in trupu-mi, acolo nimeni nu i-ar putea face rau. Mi-ar placea sa-l respir o viata si sa traiesc pentru a-l adormit pe pantece si a-i lua toate fricile asupra mea. A adormit din nou incolacit in juru-mi. Mi-am desprins trupul de langa a lui, mi-am azvarlit talpile fierbinti pe parchet, am pasit pana in dreptul mesei, am luat paharul de apa si m-am asezat in genunchi, veghiandu-l la crestet. Am inchis ochii si am inceput sa ma rog, m-am aplecat sa-i sarut fruntea si m-am rugat in continuare. Am izbucnit in plans. Lacrimile mele, prelingandu-i-se pe obraz, l-au trezit. Am scapat o lacrima in apa din pahar apoi i-am dat sa o bea. M-a privit apoi si-a intins bratele spre mine. M-am resemnat si am revenit in bratele lui cu toate ca imi placea atat de mult sa ii contemplu trupul de la crestet. Mi-a luat fata in palme, mi-a sarutat fruntea, apoi m-a asezat meticulos in bratele lui, panandu-mi crestetul pe ombilicul lui. I-am zambit si mi-am abandonat trupul bratelor lui.
    Timpul si-a schimbat ritmul, secundarul numara din doi in doi. Luna si-a incolacit lumina in jurul trupurilor noastre. Am adormit amandoi sub acea imbratisare, eu cu toata puterea lui tasnindu-mi prin pori, el cu promisiunea ca ma voi inapoia intr-o zi definitiv. Eram linistita, puterea lui avea sa imi calauzeasca drumul si sa imi vindece dorul pana cand vom putea repeta acel amurg la nesfarsit. Mai este timp pana la eternitate, inca putin.

vineri, 12 noiembrie 2010

Barbatul si Femeia



La inceput a fost ANDROGINUL, acea impletire fecunda a carnalului si spiritualului. Androginul era barbat si femeie deopotriva, rezultatul contopirii partii femeiesti a naturii cu cea barbateasca. Barbatul era capul- femeia era gatul fraged care-i era stalp asemeni piedestralului care tine in poale cea mai veche sculptura in piatra. Barbatul era chipul- femeia era parul care-i incadra pometii, ii saruta gatul, ii dansa pe umeri, si se oprea sub calcaie. Barbatul era frunte imbracata de sudoarea miilor de ani- femeia era tampla pe care sudoarea isi grava istoria. Barbatul era pleoapa care invelea globul ocular- femeia era genele care derivau din ea si se lipeau atunci cand pleoapa obosea si nu mai putea sa inveleasca ochiul. Barbatul era pupila prin care lumina intra izbindu-se de retina- femeia era irisul care transforma lumina in curcubeu, astfel androginul prima data a cunoscut lumea prin culori. Barbatul era dintii care sfasaiau hrana atat de necesara trupului- femeia era saliva care o dizolva. Barbatul era buzele care contineau anticorpii tuturor ranilor – femeia era limba care le curata. Barbatul era timpanul-vibrand, vital auzului- femeia era pavilionul care aplifica sunetul. Femeia era obrajii arsi de lacrimile celor dintai pacate- barbatul era barbia pe care lacrimile se stingeau. Femeia era sanii in rotunjimea carora se ascundea seva prunciilor lumii- barbatul era bratele care le acopereau goliciunea. Femeia era pantecul devenit religia creatiei- barbatul era samanta care-l facea fecund. Femeia era buricul care hranea viata dinauntru-i- barbatul era degetele care-l presau ca lumina din el sa i patrunda in trup. Femeia era cupa sacra- barbatul era apa din ea. Femeia era coapsele in care fertilitatea se prelungea- barbatul era genunchii care-i implorau prin indoirea lor fecunditatea. Femeia era gamba care cucerea- barbatul era calcaiul pe care fiinta femeii se sprijinea.
Zeii i-au pedepsit androginului perfectiunea, rupand-o pe FEMEIE din BARBAT, despicandu-i trupul in doua. Pedeapsa partilor este sa se gaseasca. Mantuirea lor este impletirea, caci nu e cu putinta sa numesti intreg ceea ce nu e nici macar jumatate, iar ceea ce nu e intreg destul nu va cunoaste niciodata mantuirea.
Eu nu cred in BARBAT, nici in FEMEIE nu cred. Eu cred in impletiri de carni si spirite. De mii de ani femeia si barbatul se cauta pentru a renaste in chipul androginului. Nu exista barbat in absenta femeii nici femeie in absenta barbatului, asa cum nu exista altar fara rugaciunea, nici nugaciunea fara altar. Altarul e vocea rugaciunii, si rugaciunea calea jertfei spre cer. Cum am putea sa definim barbatul in absenta femeii? Cum am putea sa privim o femeie ignorand cicatricea lasata de desprinderea barbatului din ea? Exista franturi, bucati de carne si suflet, insa de intreg nici nu poate fi vorba. Barbatul nu exista fara pantecele femeii, iar femeia nu-si are sensul daca barbatul nu-i transforma pantecele in altar al creatiei. Nici macar jumatati nu sunt. Nu putem sa definim o jumatatea in absenta celelaltei jumatati pentru ca ea automat ar trebui sa devina intreg. Nu e cu putinta insa sa existe un intreg lipsit de fecunditate, care nu poate da nastere un-altuia, care nu poate desprinde din interioru-i o bucata care se va diviza la randu-i asigurand un continuu perpetu. Asa cum nu exista cer fara pamant, caci pur si simplu nu am mai izbuti sa facem delimitarea, asa si existenta BARBATULUI nu este fecunda daca FEMEIA a incetat sa existe sau nu a fost creata niciodata.
Iata adevaratul sens al vietii- sa intregim trupul androginului. Iata calea spre mantuire! Este vital sa redevenim intregi. Singura cale spre androgin este iubirea. Suntem TOT doar prin iubire, prin iubire suntem TOT. Pentru ca iubirea e pumnul cu care batem la poarta mantuirii. Daca e indeajuns de puternic, sunetul va penetra inaltul si poarta sa va dechide. Daca este fragil, vom cunoaste vesnicia ingenunchiati de timp in fata portii. Si e atat de dureros sa fi vesnic in singuratate!


duminică, 24 octombrie 2010

Mi-e dor de tine ca de Dumnezeu...


Te simt in juru-mi ca un abur care-mi imbraca trupul tremurand si gol. Iti simt degetele lungi incalcindu-se in buclele-mi castanii, coborand si sugrumandu-mi gatul. Iti aud buricele degetelor fredonand cantecul de leagan al ochiilor mei si podul palmei presandu-mi buzele si inabusind sangele ce picura din crapaturile lor. Iti gust degetul aratator care-mi danseaza melancolic blues pe limba. Iti miros pieptul facand dragoste cu umerii mei si spatele puternic abandonandu-se stramtorii bratelor mele fragede. Iti vad genunchii incolaciti in jurul talie mele in timp ce ai mei iti strivesc cutia toracica culcati pe o parte. Te simt ca un abur cum intri prin gat in trupul meu, imi tai corzile vocale, imi gadili faringele, imi perforezi traheea si imi tasnesti prin sani. Apoi te transformi in apa si imi plangi pe pantece. Te desiri si te nasti mir pe altarul creatiei. Imi imbraci picioarele in arsura, imi mangai calcaiele sa te transformi in gheata.
Mi-e dor de tine ca de Dumnezeu...