Ea...

Scantei din stele licaresc usor, picurand pe aura universala secunde dureros de lungi. Astrii raspandesc fascicole de lumina descriind cu miscari circulare traictoria nesigura a primelor secunde din viata ei. Petale de orhidee spala infinitul si fluturii azurii deseneaza prin valsul lor intaile trasaturi ale trupului fraged. Furtuna de praf stelar se impleteste cu fiinta ei, ceata o mangaie, si fatala iubire o impinge in bratele iluzorii existente. Isi suprapune pleoapele negre lasand o lacrima sa sparga legamantul care le impreuna si descopera ca in spatele lor se ascunde ceva sferic si verde zgariat cu un maro salbatic. In ochi lumina se joaca neastamparata facand ploapele sa tremure, sarutandu-le incet. Buzele gadila fluturi, topind al lor albastru crud si rece. Isi apropie mana stanga de fata nestiind unde sa o asvarle, intr-o miscare involuntara isi atinge chipul alb, si pielea moale se aprinde parca sub mangaierea degetelor sale lungi. Isi impreuneaza mainile, si degetele i se impleticesc in bolta palmelor. Incerca sa isi miste fiinta, silindu-si talpile fierbinti sa danseze pe gheata. Al sau trup isi concentreaza parca toata greutatea in calcaiul mic care sparge delicat gheata. Din larvele lor, fluturii azurii ii tes o rochie alba care ii lasa umerii goi, conturandu-i silueta sculptata parca intr-o bucata de granit pe care brusc viata l-a cuprins cu a sa magie. Paseste inataia oara, facand din al sau prim pas un intreg ceremonial. Inainte de a pasii isi mai atinge o data fata, buzele, nasul, isi sarutat cu buricul degetului aratator lobul urechii drepte, isi cuprins talia subtire, isi scuturat apoi buclele castanii lasandu-le sa cada pe umerii goi si isi incorda buzele in incercarea de a desena intaiul sau zambet, e drept stangaci dar inocent precum surasul curatei copilarii. In perfectiunea ei aparenta, se ascunde insa un gol, si goliciunea sadea in ea asemeni unei tristeti covarsitoare. Intelesese ca s-a nascut dintotdeauna si ca va exista mereu, insa nu intelesese ce trebuie sa faca in acel interval de timp. Asemenea tuturor fiintelor existenta sa este relativa, fericirea si durerea se amesteca in viata din ea, ratiunea si sentimentele se confunda si singura certitudine a sa este eternitatea din ea, si provizoriul din fiecare.
Isi aruncat privirea in oglinda imensa care se intindea in fata ei, asteptand parca sa ii sopteasca ceva, insa aceasta nu a dorit sa ii dezvaluie nici-un secret al existentei, dezamagita si cu privirea abatuta a cauta un alt punct de reper, a cautat un lucru capabil sa o indrume. S-a impiedicat in fuga sa spre cel mai stralucitor astru pe care il zari, de o penita si talpile ei au sifonat foile albe, tesand cercuri imperfecte si trasand linii de grosimi diferite. S-a aplecat, a apucat penita a mai privit o data astrul indepartat, apoi a decis sa porneasca in cautarea lui, intelegand insa ca mai intai va trebui sa-si hasureze pe hartie calea spre el. Si-a ridicat genunchiul care atinsese pamantul a strans foile in brate, si si-a manjit palmele cu cerneala. A cautat indelung un scaun pe care sa-si odihneasca trupul, o masa pe care sa-si scrie povestea, a vorbit cu ea, cu alter- egoul sau, a carui intelepciune ii depasea capacitatea limitata de neintelegere. Acesta i-as spus ca ii apartine, si intelepciunea e tot a ei, insa unele fiinta calatoresc o viata sa o gasesasca, sa isi gaseasca dezlegarea popriei intelepciuni, si altele nu o gasesc niciodata. Cele care o gasesc insa, isi transforma existenta in viata scapand de blestemul pe care universul l-a aruncat asupra lor, sa existe, nestiind niciodata ca a trai e cu totul diferit.
A decis atunci sa porneasca in cautarea alter-egolului pierdut in clipa in care a luat fiinta, sa porneasca in cautare unei intelepciuni caruia i-a apartinut mereu, dar care nu ii va apartine niciodata. Si-a impartit viata in ani, anii in luni, lunile in saptamani, saptamanile in zile, zilele in ore, orele in minute, minutele in secunde. A descis ca unitatea de masurarea a timpului sa—i fie totusi fericirea, clipele in care acesta i-a invadat trupul. De asemenea si-a promis ca isi va asterne experienta fiecarei zile pe o hartie, pentru a nu uita nicio clipa ca intre extaz sau agonie exista o singura umbra, cea a timpului universal..
A inceput astfel sa scrie, dar mai intai si-a promis ca nu va refuza cum facuse pana acum sa traiasca. Le-a promis greselilor ca nu se va mai speria de ele, iubirii ca isi va deschide sufletul sa o primeasca, temerilor ca va invata sa traiasca cu ele sadite inauntru ei. A inceput prin a se bucura de prima dimineata din adevarata sa viata, de soarele care veghea asupra ei, de frumusetea orhideeie din ghiveciul rosu si de glasul celor care i-au fost aproape mereu, si ii vor fi aproape si incepand de azi cand ea a hotarat sa porneasca in cautarea alter-egoului.
Intaia zi a scris despre existenta ei, stiind ca a existat dintotdeaua, dorea totusi sa isi convinga spiritul de acest lucru aparte cert si a facut din alter-egoului in a carui cautare pornise confidentul sau, i-ai scris propriei sale intelepciuni, intelepciunii fiecare fiinte.

EL...

Mereu am obtinut ceea ce mi-a dorit de la viata. Am luptat si am invins. Pana azi. Pentru ca am realizat ca exista totusi un lucru, care a devenit mai important decat toate "ambitiile" dinaintea lui. EL,cel care nu mai e demult o ambitie. A devenit un mod de a trai. Si asta a schimbat tot.

Singuratate de sambata...

Sambata, promisiunea unei dimineti in care sa ma rasfat in ceartceafurile albe, promisiunea unei nopti petrecuta cu gandurile departe, promisiunea unei zile in care exista doar eu, ura si dragostea mea. Imi promit ca maine voi fi mai fericita, voi avea mai mult timp pentru mine, voi zambi mai mult, ii voi imbratisa pe cei pe care ii iubesc, imi promit ca maine voi avea mai multa rabdare. In zadar, termin obosita in bratele noptii de sambata uitandu-ma pe geam., cautand luna si intrebanndu-ma ce am facut azi ca sa fiu fericita? Gasesc raspunsuri copilaresti, ma amuz si imi soptesc „E sambata, e noapte, si eu ar trebui sa fiu cu mine asa cum mi-am fagaduit. Sunt?”. Da sunt ceea ce vreu sa fiu, sambata cred ca e singura zi care se deruleaza asa cum sufletul meu vrea. Ma tresezc in zori, ma repezesc spre draperii si caut soarele. E acolo, e sus si imi promite ca azi ma va face fericita. Fug grabita in bucatarie, caut laptele in frigider si il azvarlu in castronul transparent. Sunetul pe care acel lichid alb in face cand se izbeste violet de fundul bolului ma incanta. Caut cererealele de ciocolata si acopar albul proaspat cu ele. Rotesc lingura in bol, inec cerealale in lapte, privesc in oglinda si zambesc „E dimineata mea”. Urc scarile reci de marmura alba, asez bolul cu precizie pe marginea patului, adulmec aroma laptelui proaspat si musc cu o placere aproape carnala din fulgii de proumb. Tarziu ii aud pe parintii si fratele meu care coboara sa manance. Iti marturisesc, rusinata, ca nu imi prea plac mesele in familie, sau poate imi plac dar nu sambata. Sambata vreau sa fiu doar eu si cu mine. Totusi cobor la masa, stau cinci minute si urc cautand orice justificare pentru a nu-i supara. Am avut mereu o placere stranie de a-mi petrece diminetile libere doar cu mine, de a manca singura fara sa fiu silita sa iau parte la tot felul de conversatii pe care le socotesc plictisitoare. Scenele de familie mi le imaginez derulandu-se in orice alt context decat in cel a unei mese de sambata dimineata. Poate e doar o nevoie de intimitate pe care mi-o manifest doar cand simt ca nu ii deranjez pe cei din jur. Am nevoie sa ma privesc dimineata in oglinda singura, am nevoie sa ma spal pe dinti si sa fiu doar eu in baie, am nevoie sa-mi zambesc doar mine, am nevoie sa ma mustru cand doar eu sunt de fata si am nevoie sa-mi strang jucaria de plus in brate fara ca nimeni sa ma vada si sa se lase uluit de comportamentul meu pe alocuri bizar. Restul zilei de sambata mi-l petrec citind si seara aleg sa ma plimb pe strazile de pe Magura, de unde orasul se intinde curajos sub poalele acestuia, unde se zaresc lumini care scanteiaza in noapte invelind orasul intr-o aura mistica. Pe langa lectura si eventualele pasaje pe care ti le scriu sambata. De fapt viata mea se deruleaza intre orele petrecute la liceu, antrenamnete, lectura si eu. Eu cantaresc mult in aceasta ecuatie, poate de aceia simt nevoia unei zile in care sa fiu doar eu, in care sa nu trebuiasa ca conversez, sa par draguta, sa disimulez emotii care de fapt imi sunt straine, sa rad pentru ca „se rade”, sa zambesc pentru a parea fericita. Sambata sunt fericita, sunt fericita insa in felul meu si nu inteleg fericirea dintr-un zambet, inteleg fericirea profunda care cotrobaie prin mine. Eu de fapt inseamna mai mult decat propria persoana, inseamna fericirea mea, iubirea meu, incertitudinile mele, inseamna un cineva indepartat dar drag mie, inseamna de fapt esenta a ceea ce sunt, inseamna cea mai primitiva si pura stare.Recitesc ceea ce am scris, si ma amuza necesitatea mea de a justifica singuratatea pe acre o vreau prezenta azi in viata mea. Mi-a lua insa mult timp sa inteleg ca ma vreau singura, ca ma sufoca cei din jurul meu uneori, ca ma sperie multimea, ca in ciuda bucurie pe care o simt alaturi de cei dragi mie, in ciuda placerii de a povesti cu colegele, pasiunii pe care o pun in antrenamente, iubirii pentru lectura si pentru scris pe care o nutresc, trebuie sa fiu singura. Nu sunt o insingurata, sunt doar singura azi, as vrea ca toate sambetele sa fie doar pe acel „eu” complex din mine, as vrea sa iua din aceste momente puterea si motivatia de a-mi trai celelalte 6 zile a saptamanii, de a zambi si a ma ruga duminica, de a pasii luni entuziasmata spre liceu. Singuratatea e o virtute necesara in procesul de cunostere de sine. In singuratate se manifesta adevaratul eu.

Picaturi de dragoste...

„Atunci parca timpul s-ar fi oprit in loc si Sufletul Lumii ar fi aparut cu toata vigoarea in fata baiatului. Cand i-a privit ochii negrii, buzele ezitand intre zambet si tacere, el a inteles partea cea mai de seama ceea ce toti pamantenii sunt capabili sa inteleaga in inimile lor. Si asta se numeste IUBIRE, ceva mai vechi decat oamenii si decat insusi deserturile, dar care reinvia mereu cu aceeasi forta oriunde se intalneau doua perechi de ochi asa cum s-au intalnit cele doua perechi de ochi in fata unui put. Buzele ei s-au decis in sfarsit sa zambeasca, si asta a fost un semn, semnul pe care-l astepta el fara sa stie de atat timp in viata.”

Arta iubirii si contrafacerile

Frica de singurătate generează multe dintre actiunile noastre. Primăvara, unul dintre răspunsurile la aceasta anxietate, este căutarea iubirii. Nu e surprinzător că suntem interesati de diferite „arte ale iubirii”. De multe ori nu suntem însă atenti la ceea ce presupune însusirea unei arte: o lungă ucenicie. Capacitatea de a iubi este formată în cea mai mare măsură prin învătare si nu e ceva care creste de la sine în noi sau poate fi culeasa în grabă de pe marginea drumului.
Sunt trei conditii esentiale pentru a fi apt de iubire. În primul rând, să stii ce este iubirea (si mai ales ce nu este iubire), ce ai de făcut atunci când iubesti; în al doilea rând, să exersezi pentru a afla cum se mentine iubirea; în sfârsit, asa cum nimeni nu a devenit vreodată maestru în arta picturii practicând-o doar când nu avea altceva de făcut, tot asa nimeni nu învată să iubească dacă nu acordă maxima prioritate acestei activităti.
Iubirea este o activitate, adică ne solicită participarea activă. Spunem adesea „noroc în dragoste”, ca si cum dragostea ar fi ceva care dă peste noi rar si din întâmplare; confundăm însă iubirea cu îndrăgostirea si apoi cădem în capcana de a încerca să mentinem starea de îndrăgostire în loc să ne construim iubirea. Cei patru piloni ai unei asemenea constructii sunt grija fată de celălalt, responsabilitatea, respectul si cunoasterea.
Prea adesea suntem neatenti tocmai cu cei pe care spunem că îi iubim; vorbesc si mă comport neglijent spunându-mi că sotia stie că o iubesc; dar esenta iubirii e să muncesti în fiecare zi pentru ca ea să crească, să ai grijă de persoana iubită. Nu e doar o metaforă; o puteti vedea întrupată intr-un copil care creste.
Responsabilitatea nu este o obligatie exterioară, ci un răspuns voluntar la nevoile celuilalt; cu alte cuvinte, nu e suficient doar să muncesc si să îi ofer ceea ce cred eu că e important, ci să aflu si ce e important pentru el si să găsesc moduri în care as putea răspunde acelor dorinte.
Respectul în iubire înseamnă a-l putea vedea pe celălalt ca o persoana unică si valoroasă asa cum este, nu în functie de corespondenta cu idealizările din mintea mea. Respectul este considerat ca fiind exterior iubirii sau chiar ca un semn ca iubirea nu (mai) există doar de cei care confundă dragostea cu îndrăgostirea. Intr-adevăr, în faza îndrăgostirii, respectul nu apare la suprafată pentru că nu îl vezi pe celălalt: acesta e doar un cuier pentru fantezia absolutului. Un al doilea motiv pentru care respectul nu e vizibil în aceasta perioadă este faptul că e nevoie de două persoane libere pentru a exista respect; ori cei doi tocmai trăiesc iluzia fuziunii totale, a deplinei dependente reciproce. Îndrăgostirea, fiind trecătoare, la iesirea din ea sunt două drumuri: încercarea de dominare sau cunoasterea celuilalt pentru a folosi ocazia apropierii dată de îndrăgostire în încercarea de a construi o iubire.
Cunoasterea este cimentul dragostei: generează respectul, călăuzeste responsabilitatea, dă semnificatie grijii pentru persoana iubită. Am vorbit despre ce presupune iubirea, acum vom spune câteva cuvinte despre cum se dobândeste abilitatea de a iubi. Putem descrie patru deprinderi care fac durabilă iubirea: încrederea, disciplina, concentrarea, răbdarea.
Încrederea se formează prin curajul de a mă expune, de a lăsa la vedere vulnerabilitatile în fata celuilalt. Lasă-l să te cunoască pentru ca tu să poti evolua si el/ea să te poată sprijini.
Disciplina e cea care face diferenta între iubirea ca amuzament („cool”, „fun”) si iubirea ca mod de viată. Dacă fac un lucru doar când am chef, cu sigurantă ca nu este printre cele importante. Ce înseamnă disciplina? A avea un timp dedicat iubirii, a avea planuri de dezvoltare a relatiei cu celălalt asa cum avem, de pildă, planuri pentru carieră.
Concentrarea înseamnă a fi prezent în iubire, acum si aici, nu doar în amintiri frumoase sau în planuri de viitor. Înseamnă ca momentul prezent să nu fie diluat, să fim împreună, nu doar unul lângă altul în fata televizorului.
Răbdarea e poate mai dificil de învătat într-o lume a vitezei, dar este calitatea esentială atât pentru a avea o cunoastere profundă a celuilalt, cât si pentru a mentine delicată balanta între nevoile mele si nevoile celuilalt.
Capacitatea de a iubi se învată si presupune depăsirea unor obstacole. Despre acest lucru am vorbit mai sus, nu despre dragoste. Pentru cel ce a deprins arta iubirii, toata munca necesară pentru a tine iubirea e usoară si plăcută. Cel care vrea o cale mai scurtă se alege cu o contrafacere, o copie palidă a ceea ce ar fi putut fi iubire. Si atunci să nu spună că iubirea e trecătoare. Închei citându-l pe Sf. Apostol Pavel, cu celebrele sale cuvinte despre dragostea adevărată:
1 Corinteni 13: De as grăi în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare si chimval răsunător. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiintă, si de as avea atâta credintă încât să mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. De as împărti toată avutia mea si de as da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se laudă, nu se trufeste. Dragostea nu se poartă cu necuviintă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieste, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va înceta; stiinta se va sfârsi. Pentru că în parte cunoastem si în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârsit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinta. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. [...] Acum rămân acestea trei: credinta, nădejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Dr. Dan Ghenea, medic psihiatru

P.S. I love you!

Ce simt? Cat de plictisita sunt de cotidian, cat de vitala e prezenta culorii in tabloul tristetilor trecatoare. Simt iubire, durerea care musca din mine, speranta, viata, gelozie… Simt ca iubesc, simt ca iubirea mea e prea puternica, simt ca ma sting de dor, simt asteptarea nascuta din singuratate, simt nerabdarea care-mi omoara copilaria, simt ca pot nimic, simt ca pot tot. Iubire…la asta se rezuma tot.. Nesiguranta, siguranta, durerea, fericirea, injosirea, slavirea, umilinta, maretia, credinta, paganismul, supunerea, revendicarea toate se nasc din iubire. Doare, ma doare absenta lui, ma sfasaie dorul. Ma ucide asteptarea, ma amorteste ideea pierderii copilariei. Pentru ca asteptarea imi ucide copilaria. Doare urma bratelor lui pe trupul meu, doare zambetul sub care imi ascund tristetea, doare inima care implora amor. Dor pasii lui indepartandu-se in noapte. Pentru a cata oara pasii lui se duc? Doare privirea lui goala, dor buzele odata sarutate, doare chipul lui departe. Dor degetele mele in palmele lui, doare vocea caruia distanta ii fura din emotie, silind-o sa para liniara, rece, fara inflexiuni. Doare absenta lui in noptile tot mai lungi si reci, doare speranta nascuta prea timpuriu si totusi tarziu. Dor indragostitii cu trupurile inclestate care imi regreta singuratatea. Dor lacrimile care-mi sapa fata in pragul fiecarei seri cand privesc cerul si ma intreb. Cand? Cand se va sfarsi asteptarea? Se va sfarsi, nu-i asa? Trebuie sa se sfarseasca. Orice asteptare e provizorie, chiar daca tine o viata. Doare indiferenta, doare sinceritatea dezarmanta. Dor cuvintele dintre noi. Doare dragoste mea, doare dragostea lui. Doare el, dor eu, doare absenta. Absenta atingerilor, absenta caldurii trupurilor noastre, absenta lui in fara bolului meu cu cereale de dimineata, absenta mea in spatele oglinzii cand se barbiereste. Doare dorul, acel dor nebun care se naste din a doua secunda cand trupul lui nu mai e langa al meu. Acel dor crud, crunt mult prea intens. Doare pasiunea, nevoia carnala, si vitalitatea implementata de spirit. Doare iubirea, poate e mult prea mare, mult prea intensa, sau poate nu. Poate e doar iubire. Pur si simplu iubirea. Poate nu exista iubire mare sau mica, poate iubirea pur si simplu e sau nu e deloc. Poate faptul ca iubirea nu e relativa ma inspaimanta teribil. Faptul ca ratiunea mea constientizeaza ca iubirea pe care fiinta mea o nutreste e totala, neconditionata si vesnica. Doare timpul, timpul care intareste sufletul si distruge inima care s-a plictisita sa bata atat. Cand? Cand timpul ne va arunca vietiile in aceeasi clepsidra? Doare…Doare tot…. Simt durerea de tot si de toate. Dar simt ca durerea se naste din iubirea, adevarata iubire. Si asta ma consoleaza. Si mai simt ca iubirea poate invinge si dorul si durerea. Ceea ce din flacara se naste in flacara moare. Si nu-mi pasa ca doare! Nu-mi pasa ca astept. Voi astepta cat timp va fi nevoie. Voi astepta o viata daca asa se cuvine. Voi astepta si voi spera, pentru ca iubirea m-a invatat sa astept. In fond ce e asteptarea, ce e durerea, ce e dorul? In fata focului dragostei toate pier. Voi face din singuratate viata-n doi. Pentru ca eu stiu ca el e aici. E aici, inauntrul meu.. Si trupul…Ce mai conteaza ca trupul lui nu e aici? Trupul e doar invelisul in care sufletul se ascunde. Intr-o zi poate sufletul ii va chema si trupul alaturi. Atunci vom fi un trup, acum suntem un suflet. Si undeva pe axa vesniciei am fost si vom deveni un trup si un suflet. Acelasi trup, acelasi suflet. Dragostea, dragostea doare, dar e singura care poate sa imi dea fericirea. Dragostea e singurul lucru fara relativa. Caci binele e relativ, raul la fel, dragostea e pur si simplu dragoste. Dragostea sunt eu, dragoste esti tu. Da pot! Iubesc si pot! Pot sa sufar, pot sa astept ba chiar pot sa strivesc coroana de licurici a lumii daca…daca-l am pe el…
”Sa-ti spun ce e dragostea adevarata. Dragostea e credinta oarba, umilinta fara preget, supunerea desavarsita, incredere si daruire, impotriva ta insuti, impotriva lumii intregi. Dragostea inseamna sa iti dai inima si sufletul celui care ti le va zdrobi.” (Charles Dickens).

Fericire...

Oare de ce am mereu tendinta de a incepe cu „azi”? Poate pentru ca azi a fost candva un indepartat maine, pe care faptura mea se incapataneaza sa-l scrie obsesiv. M-am gandit deci, azi, la fericire, la acea fericire care m-a acaparat fiinta, fericire caruia nu am reusit pana in momentul de fata sa ma abandonez. Cred ca lasitatea din mine nu-mi dadea pace. Da, am fost o lasa amanand clipele de fericire, faganduindu-mi ca le voi trai cand voi „avea timp”. Paradoxal mereu aveam timp, dar niciodata el nu e al nostru in totalitate. Am inteles de abia acum ca fericirea trebuie traita atunci cand ma inunda, ca adevarata fericire se dezlantuie doar in „acea clipa” a vietii mele. „Acea clipa”? Acea clipa e prima zvagnire nefireasca a inimii in piept care anticipeaza emotia, iar daca nu cutez sa ma abandonez acelei clipe fericirea moare. De ce am amanat sa-mi traiesc fericirea, cand aveam atata nevoie de ea? Am crezut oare ca sunt alte lucruri in viata mai importante decat fericirea? Probabil credeam acum insa stiu ca nu, nu exista lucruri mai importante decat fericire. Pentru cei ce iubesc fericirea e dragostea, pentru cei ce cred fericirea e credinta, pentru cei ce plang fericirea e lacrima care ii elibereaza de durere, pentru cei ce adora soarele fericirea e libertatea de a-l privi. Fiecare are fericirea lui ascunsa, „un ceva” capabil sa-i contureze un zambet pe fata cand trupul lui a uitat ca zambetul nu este un rid, este un simtamant. Azi sunt fericita, nu am fost niciodata mai convinsa de acest lucru. Sunt fericita pentru reusesc sa traiesc „acea clipa” in fiecare zi. Sunt fericita pentu ca imi respect fericirea, o savurez curajoasa si constienta de ea, fara a ma gandi la maine ar putea sa aduca o eventuala naruire a ei. E drept, sunt clipe cand simtamintele imi amortesc si revine teama sadita de viitor in mine. Atunci alung teama cu un zambet, zambetul pe care credinta mi-l sugereaza, nadajduiesc ca totul va fi bine. Ma intreb unde e acea fiinta trista si sobra care am fost? Ma privesc in oglinda si nu o gasesc. Oara a murit? Da. Fericirea a ucis-o. Ce am facut oare in toti acesti ani fara fericirea aceasta care ma inunda? Cum am putut trai o zi fara sa-mi zambesc in oglinda, sa privesc pe cer si sa ii multumesc Dumnezeului care ma vegheaza pentru fericirea pricinuita. Dar de unde atat fericire? Din mine. O aveam dintotdeauna inauntrul meu, am fost mereu cea care sunt acum insa am lasat locul alteia in mine din cauza fricii si incertitudinilor, nu stiam cu sa ii dau drumul, cum sa o eliberez din captivitatea la care o supuneam. Te intrebi poate ce e fericirea mea? Iubirea, iubirea e fericirea care a omorat-o pe cea care niciodata nu am vrut sa fiu, dar am fost. De cateva luni traiesc o metamorfozare totala, e incredibil cum am atatea resurse in mine, e incredibil cu reusesc sa ma schimb in fiecare zi, sa fiu mai mult fericita ca ieri si mai putin fericita ca maine. Nu am inteles fericirea, nu ii inteleg realul motiv, pentru ca pe langa iubirea mai trebuie sa existe si un alt motiv, pe care poate il inteleg dar il tainuiesc savurand existenta lui. Inteleg insa ca trebuie sa o traiesc, trebuie sa ma metamorfozez si sa ii ingaduiesc fericirii sa ma schimbe. Nu stiu daca toti cei din jur observa fericirea mea, desi subtilitatea nu ma caracterizeaza, insa interesul fiecaruia dintre ei e, ca al tuturor oamenilor, scazut. Oamenii se preocupa de propria fericire, uitand sa o caute in cel de langa ei. Insa eu ma descopar in fiecare zi uimita, descopar um om care nu am crezut ca exista, o fiinta care imi era straina pana acum, desii traisem in acelasi corp. Descopar o faptura plina de viata, o faptura care face ce simte rareori ce trebuie, o faptura care nu se gandeste la maine, la eventuale esecuri, la consecinte, motive, regrete, o faptura care s-a maturizat intelegand ca trebuie sa-si accepte si sa-si iubeasca varsta si copilaria care inca zace in ea, o faptura care s-a maturizat invatand din nou sa fie copil. Sunt o faptura care a invatat sa traiasca, reusesc sa traiesc fiecare clipa pana la saturare, reusesc sa rad si cu rasul meu colorat sa amuz pe cei carora li se par o fiinta dulce invaluita in misterul unei copilarii dedicate in totalitate vietii, ambitilor si viitoarei cariere. Realizez ca doar cei care sunt fericiti sunt capabili sa dea fericire, si simt nevoia carnala de a zgaria trupurile celor din jur cu fericirea mea, de a-i ameti cu credinta mea in viata, de a-i inconjura cu dragostea mea. Diminetile imi par splendide acum, aerul ma imbata, pasi imi sunt mai usori si in druml spre liceu ma afund in fiinta celor care imi taie calea incercant sa ii descos, urmand ca dupa cateva clipe sa dau verdictul fericirii sau nefericirii lor, fapt ce ma amuza teribil. Invat sa-i fac pe cei din jurul meu sa zambeasca glumind, vorbind adesa pe intelesul tuturor, trecand prin toata registrele limbii, lasandu-ma condusa de intuitia pe care nu credeam ca o posed. E atat de frapant sa ii vad zambind, sa-i simt fericiti sau macar in cautarea fericirii in preajma mea. Drumul spre casa e la fel de placut, insa de data asta ma pierd in privelistea din jurul meu, privesc cerul si port conversatii banale sau profunde cu cel care s-a nimerit sa imi insoteasca pasii pana acasa. Cand imi zaresc casa, ma apuca o pofta teribila de mancare, grabesc pasii, nu uit niciodata sa ma stramb cand trec pe langa cele trei geamuri care marcheaza fatada stanga a casei si cand sunt in pragul usii apas energic pe clanta si zambesc. Mananc in graba, ma arunc pe pat si sunt gata sa imi continui istovitoarea fericire. Alerg in birou. Citesc, invata, cobor, imi beau mereu cana de lapte, savurez ciocolata sa ma afund in pachetul de pufuleti in timp ce las sentimentele sa iasa din mine, scriindu-ti. In pragul dupamesesi pornesc spre sala de antrenament, si imi continui fericirea, pentru ca antrenamentele imi intensifica mai mult aceasta fericirea prin satisfactia cunoasterii propriilor limite. Ma grabesc spre casa si dau buzna in birou cu un chef nebun de vorba si cu tot atata fericire in mine. In clipele in care ma cuprinde indoiala, am recunoscut sincer si existenta acelor clipe, pentru ca existat clipe cand imi pun la indoiala propria fericire, ma privesc in oglinda si caut in mine motivele fericirii mele. Gasesc repede adevarata ei cauza, doar acel ceva ( e un cineva de fapt) care o pricinuieste este constient de asta, in rest pentru ceilalti raman o fericita neinteleasa. Curand, comentariul unei colege m-a emotionat, mi-a spus dezinvolt "Esti atat de schimbata in ultimul timp, atat de fericita pari!”. I-am zambit, eram fericita si faptul ca si ceilalti am observat schimbarea mea m-a magulit, recunosc. M-a magulit pentru ca socotesc aceasta schimbare drept una in bine, socotesc ca aceasta fericire a adus pacea in sufletul meu si ma socotesc responsabila sa-i ajut pe cei din jur mai putin fericiti, sa descopere fericirea din ei, sa se descopere pur si simplu. Nu sunt capabila sa ii fac fericiti, nimeni nu poate face pe cineva fericit doar persoana iubita, dar sunt capabila sa-i ajut sa descopere fericirea, sa uite absurda ideie ca fericirea trebuie inteleasa, fericirea trebuie doar traita. Recitesc ce ti-am scris si constata incapacitatea mea, incapacitatea caracteristica tuturor oamenilor, de a-mi ilusta fericirea. Niciodata nu voi putea sa descriu cu exactitate ceea ce simt, pot insa sa sugerez, si sa recunosc dezinvolt ca in ciuda abandonului mi se face frica uneori de atat fericire. Poate de aceea o scriu, sau incerc sa o sugerez, poate in inconstientul meu anticipeaza niste clipe de tristete covarsitoare, care cu tot optimisuml meu stiu ca le voi trai si pe care chiar imi doresc uneori sa le traiesc. Durerea inobileaza si durerea ma invata sa fiu fericita. Din anticiparea asta se naste dorinta de avea marturia propriei mele fericiri scrisa, care imi va servi drept scut importiva tuturor motivelor care ar putea sa imi zdrobeasca fericirea. Nu-mi doresc fericirea permanenta pentru ca atunci voi uita sa o apreciez, imi doresc doar sa nu uit niciodata sa traiesc ”acea clipa”, imi doresc sa ma abandonez mereu fericirii asa cum o fac acum, sa nu uit ca fericirea e aici atat timp cat mai este o farama, cat de mica de viata in mine. Imi promit ca voi imprastia fericirea mea, Dumnezeu sigur mi-o daruieste cu un scop, imi promit ca voi da din pacea mea celor care au nevoie. Continui deci sa fiu fericita, continui sa ii multumesc fericirii ca ma inunda, continui sa implor iubirea sa-mi dea intelepciunea necesara, continui sa cred ca pacea ma va ajuta sa trec peste toate obstacolele vietii si imi va transforma suferinta in invataminte, continui sa am credinta, continui sa-mi silesc viata sa-mi accepte abandonul, pentru ca stiu ca fericirea imi va fi mereu alaturi si cand va veni vremea durerii voi rezista vitejeste in fata suflului acestuia, pentru ca am cunoscut intr-o zi fericirea si am gustat din aroma ei. Pentru ca simtamintele aceastea paradoxale, durerea si fericirea, imi dau puterea de a pasii in continuare pe calea alesa de mine.

Iubesc!

Se pare ca ideeile nu se grabesc sa ma invadeze...Adevarul e ca nici nu am nevoie de ele, nu m-am plictisit niciodata in incercarea de a gasi definitia celui pe care il numesc „eu”. Ai in fata acum adevarata „taina” a scrierii mele care esueaza mereu, dorinta de a descoperi adevaratul „eu”. Stii ce e paradoxal? Ca am inceput dintotdeauna cautarile, dar am facut cu adevarat „primul pas” intelegand de fapt singurul adevar universal fara relativa, iubirea. Invat iubind cine sunt, iubesc invatand sa fiu doar „eu”, invatand ca toate lucrurile se nasc din iubire si se sting sub flacara iubirii atat de patimase a carui prizonieri suntem. Te intrebi acum cu siguranta cum pot eu sa-ti vorbesc despre acest sentiment, cum poate sufletul meu sa hasureze un sentimnt atat de complex cand se loveste continu de propria neintelegere. Iti spun acum ceea ce am aflat de curand, iubirea nu trebuie inteleasa sau justificata, iubirea trebuie lasata prada timpului pentru ca adevarata iubire e rabdarea. Timpul ingenuncheaza doar in fata iubirii, e singura putere capabila sa-l nimiceasca. In fata iubirii timpul e inexistent, adevarata iubire nemasurandu-se in ani, adevarata iubire nu cunoaste limite nici cea mai usoara delimitare in timp, adevarata iubire e rabdarea de a astepta „sa se implineasca”, rabdarea de a astepta persoana care o iubesti sa-ti fie alaturi, adevarata iubire e cea de care timpul fuge las, raul se rusineaza si viata dispare din calea ei spre implinire. Iubirea innobileaza si cel mai nevrednic suflet, iubirea e absolutul din noi, absolut in a carui infinitate se ineaca toti cei care comit imprudenta de a-l intelege. Incerc din rasputeri sa imi ordonez gandurile, insa nu imi este cu putinta sa gasesc o alta „definitie” a iubirii. Realizez de abia acum ca sunt in cautarea unui „imposibil”, iubirea nu este cuvantul, iubirea este trairea din spatele cuvantului. Cand am invatat sa iubesc, am simtit intaia oara ca iubirea e peste tot atunci am hotarat sa pornesc in cautarea ei. Am pasit grabita spre rama veche care incadreaza o poza de demult, un moment menit sa fie transpus in eternitatea, mi-am asezat genunchiul pe podea, am atins sticla rece si am simtit iubirea pe care acea vreme a sadit-o in mine, amintirea unei iubirii. M-am intrebat atunci ce se intampla cu iubirea care ramane? Unde merge? M-am azvarlit trupul spre fereastra sa privesc dansul noriilor care brodau cerul, am deschis usor fereastra, am simtit adierea usoara, ceva a strigat atunci in mine „e iubirea!”. Am inteles atunci ca iubirea e peste tot, iubirea nu dispare niciodata doar apare sub alte forme fiind intr-o continua metamorfoza. Cu o clipa inainte iubirea era acea poza de demult, acum e adierea pe care am simtit-o si curand va fi fragedul boboc de floare care tocmai „s-a nascut”. Iubirea cerului e vantul, iubirea timpului e amintirea, iubirea florii e bobocul, dar iubirea mea, iubirea noastra? Iubirea noastra e intaiul zambet sub bolta diminetii, intaia atingere a degetelor, intaia incruntare a sprancenelor, intaiul „Buna dimineata!”, intaiul pas pe care il facem pe parchetul rece ne strambam si spunem „E prea devreme! Haide sa mai stam un minut in pat!”, iubirea e amanarea, dorinta de a fi impreuna, iubirea e zambetul menit sa curme suferinta celui de langa tine, e mana care nu-ti da niciodata drumul, e tristetea pe care ti-o provoaca cele mai neinsemnate gesturi iubirea e lacrima de pe obraz care cade din neputinta de a oprii suferinta provocata de neintelegerea celuilalt, e suspinul care se naste din reprosul ca nu poti fi fizic langa el cand are nevoie de tine. Iubirea e cel mai banal si mai complex lucru, e cafeaua varsata pe pijamaua lui dimineata, e ploaie care cade pentru a ne curata trupurile, e luna care vecheaza asupra noastra, e rochia alba care rasfata trupul firav, e piciorul fraged care danseaza in intuneric, e bratul puternic care ascunde o fiinta in umbra sa, e ura pe care o simti cand esti ranit, e incapacitatea de a te intelege in eforturile disperate de a fi fericit, e sentimentul contradictoriu care se naste in tine in fiecare moment, e incertitudinea si nevoia de a clarifica, e privirea nostalgica in cautarea lunii in fiecare inceput de seara, e sufletul care asteapta a sa prelungire, e nebunia care nu iti da pace, e durerea suprema pe care o lasi sa te sfasie doarr pentru ca urmatoare clipa sa faci loc fericirii in tine, e motivul pentru care ne certam in fiecare noapte cu somnul, motivul pentru ca imploram noaptea sa fie mai lunga, iubirea e singurul lucru capabil sa schimbe o frantura de viata, dandu-i o multitudine de sensuri si culori.Iubirea e rabdarea de a astepta soare sa rasara in zori, vantul sa iti mangaie fata, marea sa iti spele picioarele, iarba sa se impleteasca sub degetele tale, zapada sa nasca adevarata puritate. Iubirea e rabdarea de a te opune destinului, inghenunchind timpul si pasind peste el.
Am citit ceea ce ti-am scris cu cateva minute inainte. Ce sens au oare toate aceste cuvinte? Sunt fade, sunt lipsite de sens, sunt discutii banale si mizerabile in jurul unui sentiment care nu trebuie inteles, doar simtit. As vrea sa rup pagina acesta. Nu o voi rupe. O voi pastra ca dovata a inconstientei mele, nevoii mele bolnave de justificari. De fapt vroiam doar sa iti spun simplu: IUBESC.