P.S. I love you!

Ce simt? Cat de plictisita sunt de cotidian, cat de vitala e prezenta culorii in tabloul tristetilor trecatoare. Simt iubire, durerea care musca din mine, speranta, viata, gelozie… Simt ca iubesc, simt ca iubirea mea e prea puternica, simt ca ma sting de dor, simt asteptarea nascuta din singuratate, simt nerabdarea care-mi omoara copilaria, simt ca pot nimic, simt ca pot tot. Iubire…la asta se rezuma tot.. Nesiguranta, siguranta, durerea, fericirea, injosirea, slavirea, umilinta, maretia, credinta, paganismul, supunerea, revendicarea toate se nasc din iubire. Doare, ma doare absenta lui, ma sfasaie dorul. Ma ucide asteptarea, ma amorteste ideea pierderii copilariei. Pentru ca asteptarea imi ucide copilaria. Doare urma bratelor lui pe trupul meu, doare zambetul sub care imi ascund tristetea, doare inima care implora amor. Dor pasii lui indepartandu-se in noapte. Pentru a cata oara pasii lui se duc? Doare privirea lui goala, dor buzele odata sarutate, doare chipul lui departe. Dor degetele mele in palmele lui, doare vocea caruia distanta ii fura din emotie, silind-o sa para liniara, rece, fara inflexiuni. Doare absenta lui in noptile tot mai lungi si reci, doare speranta nascuta prea timpuriu si totusi tarziu. Dor indragostitii cu trupurile inclestate care imi regreta singuratatea. Dor lacrimile care-mi sapa fata in pragul fiecarei seri cand privesc cerul si ma intreb. Cand? Cand se va sfarsi asteptarea? Se va sfarsi, nu-i asa? Trebuie sa se sfarseasca. Orice asteptare e provizorie, chiar daca tine o viata. Doare indiferenta, doare sinceritatea dezarmanta. Dor cuvintele dintre noi. Doare dragoste mea, doare dragostea lui. Doare el, dor eu, doare absenta. Absenta atingerilor, absenta caldurii trupurilor noastre, absenta lui in fara bolului meu cu cereale de dimineata, absenta mea in spatele oglinzii cand se barbiereste. Doare dorul, acel dor nebun care se naste din a doua secunda cand trupul lui nu mai e langa al meu. Acel dor crud, crunt mult prea intens. Doare pasiunea, nevoia carnala, si vitalitatea implementata de spirit. Doare iubirea, poate e mult prea mare, mult prea intensa, sau poate nu. Poate e doar iubire. Pur si simplu iubirea. Poate nu exista iubire mare sau mica, poate iubirea pur si simplu e sau nu e deloc. Poate faptul ca iubirea nu e relativa ma inspaimanta teribil. Faptul ca ratiunea mea constientizeaza ca iubirea pe care fiinta mea o nutreste e totala, neconditionata si vesnica. Doare timpul, timpul care intareste sufletul si distruge inima care s-a plictisita sa bata atat. Cand? Cand timpul ne va arunca vietiile in aceeasi clepsidra? Doare…Doare tot…. Simt durerea de tot si de toate. Dar simt ca durerea se naste din iubirea, adevarata iubire. Si asta ma consoleaza. Si mai simt ca iubirea poate invinge si dorul si durerea. Ceea ce din flacara se naste in flacara moare. Si nu-mi pasa ca doare! Nu-mi pasa ca astept. Voi astepta cat timp va fi nevoie. Voi astepta o viata daca asa se cuvine. Voi astepta si voi spera, pentru ca iubirea m-a invatat sa astept. In fond ce e asteptarea, ce e durerea, ce e dorul? In fata focului dragostei toate pier. Voi face din singuratate viata-n doi. Pentru ca eu stiu ca el e aici. E aici, inauntrul meu.. Si trupul…Ce mai conteaza ca trupul lui nu e aici? Trupul e doar invelisul in care sufletul se ascunde. Intr-o zi poate sufletul ii va chema si trupul alaturi. Atunci vom fi un trup, acum suntem un suflet. Si undeva pe axa vesniciei am fost si vom deveni un trup si un suflet. Acelasi trup, acelasi suflet. Dragostea, dragostea doare, dar e singura care poate sa imi dea fericirea. Dragostea e singurul lucru fara relativa. Caci binele e relativ, raul la fel, dragostea e pur si simplu dragoste. Dragostea sunt eu, dragoste esti tu. Da pot! Iubesc si pot! Pot sa sufar, pot sa astept ba chiar pot sa strivesc coroana de licurici a lumii daca…daca-l am pe el…
”Sa-ti spun ce e dragostea adevarata. Dragostea e credinta oarba, umilinta fara preget, supunerea desavarsita, incredere si daruire, impotriva ta insuti, impotriva lumii intregi. Dragostea inseamna sa iti dai inima si sufletul celui care ti le va zdrobi.” (Charles Dickens).