"Marea loveste digul pe care în seara aceea n-am avut curajul sa mergem pâna la capat. Piatra uda luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti, ne puteam prabusi în apa ce fierbea dedesubt. Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atât de atenti, încât într-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig. Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminte mai rar si îl vom uita în cele din urma, vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarâti sa mergem la capat. Acum chiar daca as merge pe dig, nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca sau pot înainta curajos. E totuna. Si-as vrea sa uit în ce zi ma aflu, în ce an si unde, sa ascult marea lovindu-se întruna de dig, sa ma întreb cine sunt, ce vârsta am si ce caut aici. Si de ce m-am oprit în fata acestui dig, ca si cum l-as cunoaste? "
Octavian Paler
Marea. MAREA!! Ea imi este mama si tatal, iubirea si despartirea, eternul ce parca imi este luat pe nedrept in momente de regasire si extaz.
RăspundețiȘtergereMarea...de ani buni cand ajung la ea o sarut.
Este cred cel mai frumos ritual pe care fiinta mea, il pastreaza si il intretine cu singurul exces de zel...parca ireal, al unui timp ce mi se pare prea scurt.