Copilul durerii

Dar de ce-mi plangi durerea, iubite? Nu ti-am spun eu oare ca mugurii celei mai alese fericiri se deschid in mine atunci cand imi saruti fruntea? Ai uitat cum petalele mele iti cuprind tot trupul si te inchid inauntrul meu cand mi te culci pe pantece? De ce te lasi sedus de cantul lacrimile mele? Inceteaza sa le mai aduni in palmele tale si sa-ti acoperi ochii cu ele. Inceteaza sa le crezi si priveste-mi ochii cum nasc lumina cand luceferii tai caprui imi oglindesc pe retine fiinta. Cu cata dragoste ma privesti, si cat dor ma cuprinde cand ochii tai imi soptesc ca ai ucide sa ma imbratisezi si sa ma asculti surazandu-ti in soapta! Iti simt ochii umezi de fiecare data cand imi marturisesti dragostea-ti si ma intrebi in gand “De ce nu esti aici?”. Iar eu iti raspund schitand un sarut pe care nu-l poti simti decat cu ochii inchisi: “Voi fi, voi fi..”.“Dar cand?” Invata sa-mi intelegi buzele atunci cand nu spun nimic si asteapta sa isi primeasca sarutul ca cea din urma binecuvantare a vietii, apoi se lipesc pentru a naste ecoul sarutului tau. Dar buzele-ti sunt departe, atat de departe incat ecou-mi nu-l auzi. Invata sa-l simti. Priveste-mi palmele care-mi acopera obrajii atunci cand imi spui cat de frumoasa sunt, caci ma rusinez si fur culoarea macilor, iar tu te amuzi, si-mi reciti frumusetea iar si iar. Ai vrea tu oare sa ti in brate un mac in locul sufletului meu? Invata sa-mi auzi inima atunci cand ma trezesti sa-mi spui noapte buna, ea mi se plimba haotic prin piept si imi ia ore intregi sa o pun la loc, iar cand o imblanzesc se face dimineata. Daca ai fi aici sa-mi simti tremurul de fiecare daca cand telefonul suna inoportun iar eu inventez pretexte pentru a putea asculta vreme de cateva secunde surasul. Ce mult mi-ar placea ca surasu-ti sa-mi fie voce!

Iubite, ai uitat tu oare ca fiinta-mi s-a nascut inlacrimata? De ce iti lasi udati obrajii moi cand vezi lacrimile impletindu-mi-se pe tample? Eu nu sunt trista din pricina ta, eu sunt copilul durerii iar datoria-ti nu e a ma vindeca ci de a-mi iubi parintele, a mi-l smulge din-nauntru-mi si a-l indesa mai adanc cand Dumnezeu ti-o cere. Dar de ce te pitesti la picioarele mele sa-mi aduni lacrimile de pe talpi? Socoti ca sunt trista cand plang? Atunci zambeste-mi, lacrimile-ti ma dor mai tare decat moartea. Asa iti sunt, asa iti e ingerul, trist dar atat de fericit ca iti plateste fericirea. Nu din pricina ta imi cad lacrimi, crezi tu oare ca ai vre-o vina ca eu m-am nascut inlacrimata? Durerea mi-e veche, mai veche decat Pamantul si insusi Dumnezeu. Fara durerea, Dumnezeu nu ar fi putut sa se nasca. Eu nu sufar, dragul meu. Eu, cu fiecare lacrima, sunt mai aproape de Dumnezeu. Eu prin durerea-mi am invatat sa iubesc, caci fericirea nu da asemenea lectii, ea e penajul sufletelor inaripate, dar pana cand aripile ne vor creste spre a zbura imbratisati trebuie sa ne sculptam rahisul si axul din durere, aripilor nu le sunt indeajuns doar penele, ele au nevoie de ceva din care sa creasca. Iti voi servi ca jertfa pe altarul lumii. Spre deosebire de porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise, El nu-ti va cere sa ma omori, pentru ca ai nevoie de mine vie. Ma vei taia din cand in cand, ca trupu-mi sa scape de sangele vechi care nu-i mai e de folos. Sa nu te intristezi nici cand ma vezi sangerand. E drept, ma doare, dar cum altfel voi cunoaste extazul fericirii daca nu prin durere? Ti-am fagaduit ca vom fi fericiti, dar fericirea are mereu un pret iar eu iti voi servi drept moneda cand o vei plati. Nu te impotrivi acestui targ, avem nevoie de durerea-mi pentru a ramane imbratisati, de ce sa ne-o plangem? Haide mai bine s-o radem. Te intrebi ce ce nu te-ai nascut inlacrimat? L-am rugat eu pe Dumnezeu sa scoata durerea din fiinta ta si sa o sadeasca in mine. Accepta-mi durerea, pentru a putea fi amandoi fericiti.

Dar nu fi trist, iubite! Asa e datul. Eu sunt fericita pentru ca platesc fericirea celui mai inger dintre oameni. Iar tu, tu invata te rog sa-mi citesti fericirea-n durere, si vei descoperi ca-n mine se ascunde cea mai adanca dintre fericiri.

...celui care ii lipseste insufletirea mea (.. si celui care imi lipseste)

Desprinderea

Ii auzeam buzele care imi sculptau tampla dreapta, coborand spre obraz si sfarsind in dreptul lobului urechii mele. Sub podul palmelor care-l apasau, gatul meu se zbatea neputincios si degetele-i imi sfarmau ceafa in inclestarea lor. Mi-am apropiat mainile ca intr-o rugaciune si le-am asezat in dreptul piepturilor noastre devenind puntea dintre inimi. Mi-am impins trupul cu toata puterea spre el si am inchis ochii. El si-a desprins degetele din inclestarea care parea un colier al vestelor romane, sub a carui greutate gatul meu suspina dar continua sa il poarte cu mandrie, ca si cum ar fi fost capodopera celui mai iscusit bijutier al umanitatii. Apoi m-a cuprins in brate si mi-a asezat capul pe umarul lui. Amintirea acelei imbratisari avea sa ma urmareasca mereu. Nu semana cu niciuna dintre imbratisarile pe care mi le-a daruit de-a lungul timpului. Nu era impletirea in care visam intr-o zi sa imi construiesc culcusul, nu era acea unire a trupurilor hranindu-se unul din altul, sub magia careia am implorat de atatea ori divinitatea sa imi ingaduie sa mor, era imbratisarea care avea sa imi daruiasca luciditatea inceputului meu. Era imbratisarea omului care m-a relevat, imbratisarea creatorului meu. Eram carne din carnea lui, sange din sangele lui, suflet din sufletul ui. Nu imi neg Dumnezeul. Stiu ca Lui ii datorez viata. Nu ma lepat de tatal si mama mea, zeii in fata carora ar trebui sa ingenunchiez si sa le sarut picioarele. Stiu ca Dumnezeu a fost cel care a ingropat samanta eternitatii in carnea-mi cand din pantecele mamei m-am nascut pentru prima data. Dar mai stiu ca Dumnezeu mi-a daruit barbatul din care si alaturi de care m-am nascut pentru a doua oara spre a gasi mantuirea. Calea spre mantuire e iubirea. Iubirea pe care i-o port barbatului de langa mine este jertfa mea pentru Creator.

Simteam ca m-am nascut din el, ca mi-a sculptat din carnea-i trupul, potrivindu-l dupa forma trupului sau. Simteam ca intr-un trecut indepartat cel care ma strange acum in brate, voind sa isi reintregeasca fiinta, a rupt bucata din el si a inceput sa-o modeleze. Din jocul degetelor sale, care mangaiau circular argila s-a nascut crestetul meu rotund. Mi-a desenat fruntea trasand cu cele doua degete aratatoare doua linii paralele iar la capatul lor a apasat delicat argila, dand tamplelor mele viata. Unde socotea ca ar trebui sa-mi fie ochii, si-a adancit inelarele si din argina care i-a ramas pe unghii si pe care a rotit-o in palme, mi-a ghicit pupilele. A sters delicat mijlocul celei de a doua linii care imi descria conturul fruntii si a coborat perpendicular sculptandu-mi nasul, cele doua lini care au rezultat din sectionarea cele dintai urmau sa imi serveasca ca sprancene. Si-a lipit buzele doi centimentri mai jos de linia nasului meu, a sarutat lutul si astfel buzele mele au prins viata. Mi-a sculptat cu miscari lente gatul presandu-i cu putere partea centrala si cu o miscare ferma a indepartat lutul de pe umerii mei, mangaindu-le rotunjimea. Si-a impreunat degetele in jurul bucatii de corp care urma sa imi fie talie si a scobit lutul pana cand a obtinut o silueta asemeni unei clepsidre. A ingenunchiat lipindu-si fruntea de pantecul meu inca nefinisat, l-a mangaiat cu genele sarutandu-l indelung pana ce sub acel sarut mi s-a nascut buricul. Apoi mi-a sculptat bratele si picioarele. In cel din urma mi-a sculptat cupa creatiei si sub pumnii lui sanii mi s-au nascut. Cand mi-a terminat de sculptat trupul, si-a adunat in ochi toata iubirea, apoi si-a atintit-o asupra-mi iar eu am prins viata.  Mi-am deschis ochii sa-mi privesc creatorul si am ingenunchiat sa ii sarut picioarele. Mi-a soptit bland sa ma ridic. M-a cuprins apoi in brate „Candva eram amandoi un trup spiritual. Cand a venit vremea sa ne imbracam in carne, Dumnezeu ne-a despartit. Era imposibil ca cele doua suflete care compuneau trupul spiritual, sa se intrupeze in acelasi trup fizic. Apoi ne-a daruit parintilor nostri spre a ne invata sa ne suportam carnea si a ne obisnui sufletele cu corsetul ei. Eu mi-am dedicat viata cautarii tale. Am aflat intr-o zi ca ai murit, nu ai reusit niciodata sa iti vindeci rana desprinderii din noi, iar ultima picatura din sangele care nu a incetat niciodata sa-ti curga, avea sa iti pricinuiasca moartea. Cand m-a ajuns vestea mortii tale, am fugit sa-i cer socoteala Dumnezeului nostru, dar El mi-a spus ca nu ii este in putere sa te imbrace-n viata, caci ai pacatuit, lasandu-ti rana netratata, voind sa mori de dorul meu. Vazandu-mi dorul sculptat pe piept, mi-a spus sa ma intorc acasa, sa-mi rup din carne pentru a-ti sculpta trupul, si el iti va trimite sufletul cand eu aveam sa-mi privesc sculptura. A trebuit sa te sculptez cu ochii inchisi. Numai durerea dezintegrarii mele putea sa-ti nasca din nou viata. Mi-am rupt din trup si I-am adus durerea jertfa. Asa te-ai nascut tu.” Asa am capatat luciditatea nasterii mele.

Oamenii uneori isi petrec intreaga viata cautandu-si orginea. Unii scormonesc pamantul pentru a gasi osemintele celor care le-au fost stramosi. Acestora osul le devine rugaciunea iar siturile arheologice- adevarate altare de jertfe. Altii cauta raspunsul printre stele, cercetand galaxii indepartate, calculand distante in miliadre de ani lumina si incercand sa delimiteze infinitul. Unii isi cauta identitatea in chilii, si viata intreaga le e matanii. Altii isi pun viata pe note si spera ca astfel vor auzi cantul creatiei. Fiecare are dreptul de a-si cauta originea asa cum socoteste el de cuviinta. Port cel mai profund respect arheologilor, astrofizicienilor, calugarilor sau artistilor deopotriva. Eu am adevarul meu, aceasta imbratisare.

Pentru prima data in viata fiinta-mi se leapada de incertitudinea viitorului. Stiam ca barbatul din mainile caruia m-am nascut, putea sa dispara in orice clipa. Stiam ca poate aceea avea sa fie ultima data cand il vad pe cel in a carui imbratisare imi doresc sa cunosc eternitatea. Dar nu imi pasa. Amintirea acelei imbratisari putea sa imi umple toate zilele care mi-au mai ramas. In acea clipa eram a lui, el era al meu. In urmatoarea clipa am devenit unul, el creatorul -eu creatia. Eu ii apartineam caci eram bucata rupta din el, el imi apartinea caci imi purta sangele prin vene. Daca avea sa se termine totul atunci, nu imi mai ramanea decat sa-mi astept moartea pentru a-l imbratisa pe celalalt taram. Mai aveam inca intrebari, dar la cele mai importante imi raspunsesem deja. Aveam un Dumnezeu, cel care ne-a binecuvantat dragostea, aveam parinti, aveam un barbat si stiam cine sunt. Nimic mai mult decat parte din el. Chiar daca acea clipa avea sa fie ultima in care ne imbratisam, el va trai in mine, caci eu, in absenta lui sunt o minciuna. Si ce daca nu ar mai exista un maine al nostru? Si ce daca am sta despartiti o viata intreaga? Ce inseamna 60, 70, 80 de ani, o viata in comparatie cu eternitatea pe care o vom petrece impreuna?

            Ploaia ne udase hainele, si umezeala ne patrunsese pana in maduva oaselor. Nu simteam nici frig, nici foame, nici sete simteam doar vitalitatea acelei imbratisari. Cu buclele-mi ude ii mangaiam umerii. Un strop de ploaie ii traversa obrazul gasindu-si sfarsitul pe fruntea mea. Simteam ca strang in brate comoara care ar face intreaga umanitate invidioasa. Aveam luciditatea inceputului meu. M-am pitit in bratele celui pe care mi-l stiam leaga al vietii. Stiam cine sunt, si nimic din ce inseamna sfarsit nu ma va mai inspaimanta vreodata.

Monicăi, cu drag...

Cand implinim18 ani, „cei mari” ne indeamna sa ne ingropam copilaria caci timpul nu se intoarce, el are o singura directie -viitorul. Ce ar fi sa ii contrazicem?! Paseste peste prag, dar nu inchide usa, vei avea nevoie sa te intorci din cand in cand in camera copilariei tale. Nu omora copilul din tine, invata sa fi femeie si copil deopotriva si aminteste-ti ca in ziua in care vei inceta sa mai fi copil ai murit demult. Ori noi vrem sa TRAIM, nu-i asa?

Nu stiu ce ar trebui sa ii spuna o prietena, alteia in asemenea momente. Stiu insa ce vrea sa iti spuna copilul din mine: pastreaza inocenta si credinta naiva a copilariei. Iar femeia din mine iti spune sa iubesti, iubeste mult, iubeste ochi, buze, suflete si trupuri deopotriva, iubeste cand iti e greu si simti ca te-ai ratacit pe drumul tau, iubeste cand nu mai crezi in iubire, iubeste mai ales cand suferi, iubeste cand altii ar ura in locul tau, iubeste cand o lumea intreaga iti condamna iubirea. Iubeste-l pe cel care va venit sau a fost, chiar daca va pleca sau a plecat deja. Iubeste-l pentru fericirea si suferinta pe care a sadit-o in tine, pentru speranta si visele neimplinite, pentru ceea ce ti-a marturisit si ceea ce nu a avut niciodata curajul sa iti spuna. Iubeste in ura si nu uita sa ierti.

Urmeaza-ti drumul, caci il stii, asa cum putini il cunosc pe a lor. Esti o norocoasa! Urmeaza-ti drumul chiar daca uneori stelele care ar trebui sa il lumineze se ascund dupa nori, chiar daca luna uneori refuza sa iti serveasca ca si calauza, urmeaza-ti drumul chiar daca sunt unele nopti in care ploua si el nu iti ofera niciun loc de refugiu. Iti vei pierde credinta in drumul tau intr-o zi, asa cum o pierdem cu totii. Il vei nega si visul tau ti se va parea doar o fantezia absurda a unei copilarii de care nu ai putut sa te desprinzi. Nu iti jigni copilaria! Nimeni nu isi cunoaste mai bine drumul decat un copil, caci copilul nu cunoaste frica incertitudinilor, cunoaste doar curajul pasilor pe drumul cel bun. Intoarce-te atunci in copilarie, spune-i copilului sa iti povesteasca visul si continua-ti drumul. Iti vei recapata credinta. Iti va lua mult timp sa ajungi, va trebui sa inveti sa ai rabdare, sa astepti. Dar vei ajunge la capat, drumurile au mereu finalitate si in fond orice asteptare e provizorie chiar daca dureaza o viata.

Te vei schimba in drumul tau, viata ne schimba pe toti. Cu totii incercam sa schimbam lumea, dar oare nu ea e cea care ne schimba pe noi? Vei pierde prieteni si vei cunoaste altii, vei uita chipuri pentru a putea sa iti intiparesti in minte altele. Vor fi oameni care vor poposi in viata ta o dimineata, sau oameni care iti vor ramane alaturi o viata. Invata de la fiecare cate ceva! Te vor face sa suferi, iar tu va trebui sa gasesti puterea sa ii ierti, sa lupti pentru ca ei sa ramana langa tine sau sa ii lasi liberi. Indiferent de ceea ce ti se va intampla: TU esti singura responsabila de ceea ce devi. Asuma-ti asta!

Esti un om minunat dar ai tot dreptul sa gresesti. Sa nu fi dezamagita de asta. Asculta-ti inima si ignora-i pe cei care nu cred in puterea ta. E important sa stii ca oamenii adevarati fac ce trebuie, cand trebuie indiferent de consecinte.

La 18 ani viata ne pare complicata, in fond se rezuma la 3 cuvinte:

DA. DUMNEZEU. DRAGOSTE

Dar tu stii atat de bine ce trebuie sa faci!

FEMEIE, la lupta!

P.S. Ne vedeam in Viena, la 7:00 p.m la cafeneaua de pe Mariahilferstrasse

Sa aduci o carte, de filozofie daca se poate...

(Iti multumesc pentru lucrurile frumoase pe care le-am invatat de la tine!)

LA MULTI ANI!

LA MULTE VISE IMPLINITE!

Martir(a)

Daca as putea sa ii smulg durerea din privirea, mi-as ascuti cu ea unghile si cu taisul lor mi-as batjocorii carnea mucezita in fragezimea ei. As trasa de-a lungul gambelor linii paralele infingandu-mi buricele degetelor in straturile subtiri ale epidermei. Mi-as plimba palmele alene pe genunchi, pulpe, iar cand as ajunge in dreptul coapselor le-as penetra cu degetul aratator pe care l-as roti violent inauntrul lor. Apoi cu sangele conturandu-mi degete, adapostindu-se in podul palmei, mi-as desena neputinta pe pantece reprosandu-le infertilitatea. Cum pot sa-mi port inauntru-mi pantecele si sa nu mai fiu viata? Mi-as sculpta sanii apasadu-i cu monturile-mi umede, si i-as omoara in stramtoarea pumniilor mei aflati in spasmele durerii. Cu apa si sangele curgand-mi siroaie pe trup, curatand superficial urmele din sangele periferic deja uscat, mi-as izbi trupul de perete si gandurile de tavan, inghesuind-mi umerii in gura si sfasindu-i cu dintii imbracati in rosu si alb. As suge sangele din craterele de pe umeri si l-as scuipa scarbita pe parchet. I-as aduna toata durerea in ochii mei, scobindu-mi retinele si apoi, cu retinele scobite, mi-as privii resturile de trup. Mi-as franjurii cu salbaticie pielea de pe brate si as lipi franjurile la loc cu saliva. As cobora incet, incet de-a lungul peretelui iar cand trupul mi-ar fi culcat pe jumatate, mi-as apasa pieptul cu genunchii pana cand as patrunde in interoriu-mi si mi-as maruntii plamnii, inima, rinichii..

Daca as putea sa conving durerea sa-si iasa din trupu-i slabit, i-as oferi trupul meu ca culcus. Mi-as tara carnea sculptat in sange si rani si m-as aseza la talpile lui. As rupe bucati din trupu-mi si i-as acoperi ranile. Le-as fixa cu buzele mele si apoi le-as linge pentru a astampara durerea deprinderii din mine si integrarii in el. Cu sangele-mi din palme i-as manji ochii si gura pentru a putea privi fara de durere si pentru ca vocea lui sa nu mai cunoasca ecoul suferintei. M-as plimba cu pantecele-mi pe trupul lui, i-as fi suflare si viata. I-as strange genunchii intre genunchii mei zdrentuiti si, presandu-i cu putere, as lua toata durerea in picioarele mele pentru ca urmele lui sa nu aiba sa nu mai cunoasca conturul sangelui. M-as sprijini de trupu-i si m-as ridica pana cand fruntea mi-ar ajunge in dreptul gurii sale, mi-as lipii ranile de ranile lui pansate cu carnea mea si as lasa trupul meu sa se goleasca de apa pentru a sterge cicatricele vechilor suferinti. Mi-as inclesta bratele in jurul taliei sale si as astepta resemnata sa ma sting sub mantia de rosu a acelei suferinti organice si mult prea adanci. Cu cea din urma forta mi-as impaturi sufletul si i l-as aseza in palme. L-as lasa sa ma imbalsameze sau sa ma imbrace in pamant.

Daca as putea sa-i platesc durerea, i-as fi martir… doar sa nu-i simt sufletul plangandu-mi pe tample.

„Esti atat de tacut azi...”