Am ingenunchiat in fata oglinzii. Mi-am plecat capul si mi-am sprijinit fruntea de rama de lemn mirosind a vechi si nostalgie. Parul descria obosit conturul saniilor acoperindu-i pe jumatate si una dintre buclele castanii se juca pe umarul alb si gol. Buzele-mi uscat sopteau suferinte si doruri, si ochii-mi citeau goliciunea trupului meu, goliciunea sufletului din mine. Flori de sange imi strapungeau obrajii, si genele imi erau ude. Mi-am atins cu mana stanga lobul fierbinte a urechii, mi-am trasat conturul buzelor superficial, si am lasat lacrima sa ajunga in coltul gurii dupa care am lins-o lacoma si insetata. Mi-am mangaiat ochii cu buricul degetelor. In verdele acela salbatic parca suferinta si-a facut culcus si acum imi prelungeste agonia, sau poate m-a imbalsamat demult. M-am ridicat pe vraful picioarelor, simteam lemnul rece topit de degetele mele. Mi-am aplecat trupul pe spate, mi-am lasat capul sa cada si am inceput sa dansez, miscandu-mi soldurile.
Ma priveam in tot acest timp cautand sa ma gasesc, sa ma regasesc. Eram goala, atat de goala, si goliciunea aia ma infiora. Nu mai aveam decat culoare,culoare ca pedeaspa a lipsei luminii, culoare ca suferinta. Nu mai aveam contur. "Cine esti, copila?" am soptit tardiv, in timp ce ma priveam agonizand . Nu mai stiu. M-am pierdut demult in conturul lui, m-am pierdut de mult in el, m-am cuibarit acolo, m-am impaturit in sufletul lui si acum, acum nu mai pot sa ies, sa nu mai vreau, sau imi este frica. Mi-am pierdut demult identitatea, sau poate nu am avut-o niciodata. Am renuntat demult la mine, pentru ca numai asa imi e cu putinta sa traiesc IN si PENTRU el. Nu am facut nimic care sa fie putin, totul a fost mult peste puterile unui copil de 17 ani. Nici suferinta nu a fost putina, nici noptile in care ma sprijineam cu fruntea de cer rugandu-ma fierbinte sa il am langa mine, nici zilele in care ascultam obsesiv aceleasi viori plangand, nici diminetile in care amanam sa-mi deschid ochii pentru a il mai pastra o clipa langa mine. Nu au fost putine nici clipele care mi le rupeam din provizoriul meu dureros si i le daruiam lui, fara a cere, fara a astepte. Nu au fost putine nici trupurile, nici sufletele, nici buzele, nici degetele, nici ochii cu care il gadilam sufletul si trupul. Nu e putin nici dorul. Uneori am impresia ca daca nu as fi existat eu, nu ar fi existat nici dorul. Dorul, de fapt, e al meu. De cand nu mai exist mi-ai devenit barbat, tata, frate, fiu, sot si Dumnezeu. Am ascuns in tine tot ce eram eu.
Ma privesc in oglinda, si iti vad tie sufletul infierat pe sanul meu drept. Imi privesc pantecul si vad cicatricea buzelor tale pe el. Ma asez in genunchii si iti vad bratele incolacite in jurul soldurilor mele.
Te iubesc, oricine ai fi tu, oricine as fi fost eu...
Salveaza-te de mine!
