Doare. Doare drumul catre mine, doare nimicul pe care-l am acum, nimicul pe care-l voi gasi la sfarsitul cautarii celei pe care am pierdut-o. In fond spre ce ma indrept, cand tot ceea ce fac ma indeparteaza mai mult de mine? Dor urmele degetelor mici pe trupul meu, doare mirosul unei pieli care odata l-am simtit. Doare caldura palmelor pe epiderma mea. Doare asteptarea. Asteptarea care-mi ucide copilaria, singuratatea in care ma scald in fiecare zi cu toate ca paradoxal nu izbutesc sa fiu niciodata cu adevarat singura. Dar sunt o insingurata! Insingurata din pricina dorului din mine, si asta declanseaza o hemoragie continua de sentimente care nu imi lasa trupul sa se odihneasca. Si simt lanturile reci ale durerii lipite pe incheieturile mele subtiri, si simt lacrimile care-mi curg pe obraz si-l zgarie, si simt cum suferinta isi infige ghiarele in carnea mea frageda, si simt cum durerea musca din inima mea si apoi scupia scarbita. Si simt cum tot ceea ce ma inconjoara traieste din mine, se hraneste cu mine iar eu, iar eu sunt stoarsa de puteri. Aud viata cum imi spune sa renunt, scartaitul rotilor de tren din gara vietii. Si simt mirosul sufletelor arse care zac in trupuri putrezite de oameni care renunta in fiecare zi, renunta sa lupte, sa creada si se lasa prada unei vieti mediocre. Unde e dorinta de a continua? Si talpile fierbinti imi ingheata, si ochii ma dor cand ei trec pe langa mine, ce trupuri frumoase au, ce suflete murdare poarta! Nu le inteleg ignoranta, nu le inteleg resemnare, nu le inteleg nici ratiunea, daca ceea ce alearga in creierele lor se poate numii asa. Nu inteleg nici macar cum sangele le mai alearga prin trup. Poate ii e mila de trupul frumos prin care alearga. Poate ii e frica si sangelui sa lase trupul prada mortii, caci trupul e tot ce au. Sufletul le-a murit demult. Nu inteleg cautarea cosmetizarii golului din ei, cred ei oare ca fardul mov si gura rosie pot ascunde asta? Ce e omul, daca nu pacat si virtute? Une e virtutea, caci pacatul e pretutindeni? Privesc haosul din jurul meu si caut sa aflu responsabilul. Sa dau vina pe fatalitatea destinului? Nu, eu nu cred in destin. Ma intreb daca sunt ca ei. Ma intreb cine e mai mizerabil eu, pentru ca am impresia ca traiesc altfel decat ei, eu, bietul copil care isi tese vise din pene de ingeri, sau ei, ei cei care iau viata pur si simplu, se afunda in ea si se resemneaza in fata fatalitatii destinului in care cred? Drumurile noastre duc catre aceeasi destinatie la urma urmei. Fie ca alegi sa iti tesi vise fie ca te lasi in voia destinului, tot mori. De ce sa mai alerg atunci spre mine? De ce sa ma mai caut? De ce sa mai sper? De ce sa mai las viata sa-mi zdrobeasca sufletul in mii de bucati si apoi sa ma chinui sa le lipesc? De ce sa duc acesta lupta, cand ar fi mult mai simplu sa renunt la ea?
M-am plictisit. M-am plictisit de ei, de mine. As vrea sa uit. Uitarea m-ar vindeca scarba de ei, de mine. As vrea sa-mi anulez fiinta. As vrea sa imi inchid intr-un cufar putinele urme de viata din mine. La naiba cu trupul acesta! M-as lepada de o mie de ori de el. Ce conteaza o pereche de ochii verzi, niste buze gorase si uscate si niste bucle castanii, cand sufletul simt ca mi se evapora din trup? Daca as putea sa ies din mine, sa ma ridic si sa zbor. La naiba cu lupta asta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu