Dansand pe irisi verzi...

Si-a asezat crestetul pe pantecele mele. Simteam ca imi e fiu si cauta sa-l impatur in sacul amniotic inca nedezvoltat, simteam ca imi e barbat si cauta sa simta tremurul pantecelui care odata ii va purta copilul. Buricele degetelor mele s-au repezit sa-i atinga fruntea, s-au impiedicat de nas, i-au sarutat ploapele si i-au netezit sprancenele negre. Degetele lui imi gadilau talia, iar podul palmei imi presa partea inferioara a sanului stang. Mi-am coborat incet piciorul gol despletind cu talpa firele reci de iarba. Celalalt picior l-am indoit, presandu-mi sanul drept. Prin camasa-mi barbateasca alba care imi mangaia coapsele se zarea pielea-mi stravezie si dulce. Lumina difuza imi hasura nervuri albastre pe gat si deasupra pieptului. Ne priveam in ochi cand trupurile noastre au inceput sa tremure, degetele sa se incoarde, buricele lor sa inroseasca epiderma, ochii sa planga arsuri, dintii sa taie buzele, narile sa adulmece parfumul porilor deschisi, inimile sa se zbata, plamanii sa se sugrume. Ochii lui cautau sa smulga dorul din mine, ochii mei cautau sa-l vindece. Mi-a dansat pe irisul verde, apoi s-a ascuns in negrul infinit al pupilei, s-a izbit de retina si si-a cioplit trupul in mine. Il simteam adancit in mine, aveam impresia ca imi tasneste prin pori, ca-mi curge prin vene, ca m-a deposedat de trup lasandu-mi doar pantecele din care a facut templu creatiei. Pentru o clipa nu am mai avut constiinta eului. I-am dansat pe buze, m-am ascuns sub limba, m-am izbit de dinti si mi-am pictat cu saliva trupul in el. Ma simtea in aorta, ma purta pe nervi, avea impresia ca mi-am facut culcus in plamanii lui. Pentru o clipa nu a mai avut constiinta eului sau. Niciodata nu mai fusesem atat de putin „eu”, niciodata nu mai fusese atat de putin „el”. Mi s-a facut frica cand m-am vazut deposeda de tot. Ochii lui patrundeau dureros in mine, citeau povestea copilariei mele, se incalceau in amintiri, descoseau lacrimile si umbrele vietii dinainte de ei, imi sopteau despre mine, despre papusa roscata a aniilor de demult, despre intaiele sarutari si primul tremur. Stia ca a fost intotdeauna acolo, stia ca s-a nascut din nevoia adancului meu, stia ca i-am rostit numele cu fiecare respiratie, ca mi-am deschis ochii cautand lumina ochiilor lui, stia ca am invatat sa pasesc pentru a alerga spre el, chiar daca nu fusese niciodata acolo. Stia ca am invatat sa-mi pictez ochii pentru ca azi sa-mi danseze pe ei, stia ca tot ceea ce facusem inainte acelei clipe in care acele ceasornicului bateau pe loc, facusem pentru aceasta zi. Stia ca intr-o zi trupurile ni se vor intalni, si viata ne va arunca nisipul destinului in aceeasi clepsidra. Si eu stiam ca sunt himera care ii bantuia visele copilariei, vocea care ii soptea povesti, stiam ca ochii ii erau caprui pentru mine, ca buzele i-au fost desenate pentru a-mi zgaria fluturi pe spate, ca bratele i-au crescut pentru a-mi curpinde talia si a-mi apasa crestetul pe pieptul lui. Ochii nostrii ne spuneau povestea. Trupurile o acultau. Sufletele inainte de a se impleti isi vorbesc, trupurile se dezmiarda. Inainte de a ne confunda fiintele, de a ne anula eurile, ne-am cunoscut. Simteam ca ne cunoastem asa cum nimeni nu izbutise sa cunoasca, simteam ca suntem singurele fiinte care au reusit sa isi inverseze amprentele.
Inainte de a renunta la noi, ne-am privit. Ochii sunt puntea spre vesnicie.