Sinucideri fara himen...

Sinucideri. Viata in esenta sa, in cea dintaia a sa tentativa, in cea dintaia a sa patura de lut modelat de saliva Divina, nu este nimic altceva decat un sir de repetate si definitive sinucideri. Sinucideri care se succed pana cenusa celor morti atinge marginea norilor, pana cand strigatele celor care cunosc moartea se metamorfozeaza in simfonii triste cantate de viorile fara corzi, pana cand sangele inunda gurile statuilor cioplite grotesc de dalte in carne, le arde buzele si le lipeste limbile de dinti inabusindu-le glasurile stridente. In fata mortii glasurile devin dureros de mute. Cred ca daca ar fi sa ma sinucid, as alege ceva dramatic, in fond ma simt actorul amator al teatrului hazardului. Daca ar fi sa imi pregatesc sinuciderea as incepe prin a-mi arunca pe trupul gol o rochiei de culoare aureolelor ingerilor, acel alb sidefiu si rece, mat si cald deopotriva ca pedeapsa a lipsei de lumina. As lasa bretelele subtiri sa alunece superficial pe bratu-mi subtire, sa-mi dezgoleasca sanul drept, mi-as sili rochia sa coboare pe pantece, solduri, sa-mi descrie conturul pulpelor si sa se opreasca in deasupra genunchilor. Mi-as lega de glezna stanga o bratare subtire de argint cu semnul infinitului gravat pe ea. Apoi mi-as despleti parul, as lasa buclele-mi sa-mi alunece dramatic pe obrajii zgariati, sa-mi moara pe umeri, si mi-as prinde in urechea dreapta o orhidee micuta si alba. Mi-as colora buzele cu rosu aprins. Talpile le-as lasa libere. Imi plac talpile goale. Murdarite de tarana, planse de focurile miilor de ani, purtatoare ale celor mai adanci simboluri, veritabile prelungiri ale traditiilor din ruinele carora omenirea inca se hraneste, talpile au cunoscut taisul ierburilor cand oamenii fugeau dupa vanat, au cunoscut pansamentul apei cand oamenii s-au aruncat in adancuri dupa pesti, au cunoscut arsura purificatoare cand omul a descoperit focul, talpile au cunoscut mangaierea aerului cand in goliciunea lor trupurile se desfatau din bogatia nemarginita a Terrei. Talpiile, garantii ale fugi de noi, de ei, de viata, garantii ale neputintei de a putea fugi cu adevarat. Dupa ce mi-as elibera talpile, as strange in inclestarea degetelor subtirii ale mainilor si picioarelor deopotriva tulpini de trandafiri pentru ca spinii sa-mi perforeze degetele si sangele sa mi se scurga pe rochie. Apoi as cauta o cale ferata, undeva in apropierea unei paduri cu brazi care sageata necontenit cerul in speranta ca ei mi-ar conduce sufletul sus, sau oare prin seva lor mi-as condamna sufletul sa coboare in adancuri fierbinti? M-as apleca crestetul pe calea ferata pentru a auzi vibratul caii ferata cand rotile trenului au sa se aproprie. Cand as simti trenul aproape mi-as rupe cu mainile insangerate crucea de la gat as duce-o in dreptul pieptulul si as sopti rugaciunii. Mi-ar placea sa mor rugandu-ma, chiar daca asta pare a fi cea mai mare blasfmie pe care un suflet de sinucigas o poate povesti, simti, gandi. Cand trenul imi va sfasia carnea, cand durerea imi va arde epiderma, cand retina imi va ingheta, cand bucati de suflet mi se vor imprastia in tot corpul as vrea sa ma gaseasca el. Sa planga, sa se simta vinovat, sa-mi linga sangele de pe tot corpul in speranta ca asa ma va aduce inapoi, iar cea din urma zvacnire de viata din trupul meu mort sa ii sopteasca: „Si te-am iubit cu moartea impreuna”...

Ma uit spre cea care am fost si cea care sunt acum si realizez ca m-am sinucis de mii de ori. Inauntru sunt ruine. M-am sinucis inca dinainte de a ma naste. Mi-am ars sufletul cu lacrimile vechi, apoi l-am zgariat cu zambete ca ranile sa doara mai tare. M-am sinucis azi-noapte, in lupta cu mine, cu alte-egoul meu, in nelinistea trupului meu bantuit de amintirea viitoare a mortii organice care intr-o zi ma va cuprinde. M-am sinucis cand am simtit ca imi putrezeste carnea, caci m-am speriat de mirosul descompunerii. M-am sinucis cand m-am lasat voluntar captiva in inchisoarea durerii, sperand ca voi invata din durere, ca in craterele pe care ea le-a sapat in trupul meu voi gasi mantuirea. M-am sinucis cand am facut din fiinta mea jertfa pe altarul lumii mirosind a ochi inchisi. M-am sinucis de atatea ori incat acum sinuciderea imi pare ca e pleura care imi acopera plamani. Sinuciderea e parte din mine. Mortile mele repetate au golit-o de sens insa, de seminficatie, am violat-o pana cand am sters ultima urma a himenului sau dramatic. Mi-ar fi atat de usor sa imi omor si trupul acum, cand experienta atator morti imi este amprenta si cicatrice pe buricele degetelor. Dar ce folos ar avea, ar fi infinit de usor in comparatie cu crimele pe care le-am savarsit impotriva sufletului meu. Trupul este doar un invelis, mucegaiul de deasupra sufletului. Nu i-am inteles niciodata pe cei care incearca din rasputeri sa caute ratiuni pentru a justifica sinuciderile. Asa cum nu am inteles daca este curaj sau lasitate ceea ce te impinge in bratele sinuciderii fizice. Biserica spune ca sinuciderea este un pacat capital, moralistii ganguresc flegmatic si prost ca nimic nu ar trebui sa impinga un om in bratele sinuciderii. Si daca nu poti sa ai parte nici de acel nimic pentru a trai mai departe, pentru a amana sinuciderea? Eu nu justific, eu nu condamn, eu nu imping sau incurajez sinuciderea, toate sinuciderile ma scarbesc pana la refuz de fapt... In afara de una singura, in fata careia ma inchin, pe care o imbrac in foita de aur si careia ii fac icoana, sinuciderea din dragoste. Putem noi oare, fiinte din lutul ieftin al lumii sa condamnam un om care se sinucide pentru ca e prea plin de iubire? Nimeni nu a iubit mai mult si mai adanc decat acel om care s-a sinucis din dragoste, doar el a avut curajul sa poarte crucea iubirii pe spate si sa se rastigneasca pe dealul doliurilor, sa-si purifice iubirea aruncand-o si lasand-o sa arda in focul mortii, sa o scoata apoi prin siringi din corp si sa o imbrace in dimensiunea infinita a spiritualitatii, sa faca din carne spirit, din pagan- sfant. Acel om care a fost supus la tortuta diniva de a simit durerea depasind limita imaginabilului, acel om carui dragostea i-a incinerat trupul. Dragostea absoluta e o puntea spre moarte, iar cei care isi sacrifica trupurile devin martiri.
Daca nu as crede ca durerea e Invatatorul intregii omeniri, m-as sinucide acum.. Totusi... nu-mi gasesc rochia.
„A rămîne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic – iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încît sinuciderile nu sînt probe ale laşităţii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii.”
(Emil Cioran)