Andrada

Copilul durerii

2011-12-06T15:16:00.001+02:00

Dar de ce-mi plangidurerea, iubite? Nu ti-am spun eu oare ca mugurii celei mai alesefericiri se deschid in mine atunci cand imi saruti fruntea? Ai uitatcum petalele mele iti cuprind tot trupul si te inchid inauntrul meucand mi te culci pe pantece? De ce te lasi sedus de cantul lacrimilemele? Inceteaza sa le mai aduni in palmele tale si sa-ti acoperiochii cu ele. Inceteaza sa le crezi si priveste-mi ochii cum nasclumina cand luceferii tai caprui imi oglindesc pe retine fiinta. Cucata dragoste ma privesti, si cat dor ma cuprinde cand ochii tai imisoptesc ca ai ucide sa ma imbratisezi si sa ma asculti surazandu-tiin soapta! Iti simt ochii umezi de fiecare data cand imi marturisestidragostea-ti si ma intrebi in gand “De ce nu esti aici?”. Iar euiti raspund schitand un sarut pe care nu-l poti simti decat cu ochiiinchisi: “Voi fi, voi fi..”.“Dar cand?” Invata sa-mi intelegibuzele atunci cand nu spun nimic si asteapta sa isi primeasca sarutulca cea din urma binecuvantare a vietii, apoi se lipesc pentru a nasteecoul sarutului tau. Dar buzele-ti sunt departe, atat de departeincat ecou-mi nu-l auzi. Invata sa-l simti. Priveste-mi palmelecare-mi acopera obrajii atunci cand imi spui cat de frumoasa sunt,caci ma rusinez si fur culoarea macilor, iar tu te amuzi, si-mireciti frumusetea iar si iar. Ai vrea tu oare sa ti in brate un macin locul sufletului meu? Invata sa-mi auzi inima atunci cand matrezesti sa-mi spui noapte buna, ea mi se plimba haotic prin piept siimi ia ore intregi sa o pun la loc, iar cand o imblanzesc se facedimineata. Daca ai fi aici sa-mi simti tremurul de fiecare daca candtelefonul suna inoportun iar eu inventez pretexte pentru a putea asculta vreme de cateva secunde surasul. Ce mult mi-ar placea casurasu-ti sa-mi fie voce!

Iubite, ai uitat tu oareca fiinta-mi s-a nascut inlacrimata? De ce iti lasi udati obrajii moicand vezi lacrimile impletindu-mi-se pe tample? Eu nu sunt trista dinpricina ta, eu sunt copilul durerii iar datoria-ti nu e a ma vindecaci de a-mi iubi parintele, a mi-l smulge din-nauntru-mi si a-l indesamai adanc cand Dumnezeu ti-o cere. Dar de ce te pitesti la picioarelemele sa-mi aduni lacrimile de pe talpi? Socoti ca sunt trista candplang? Atunci zambeste-mi, lacrimile-ti ma dor mai tare decatmoartea. Asa iti sunt, asa iti e ingerul, trist dar atat de fericitca iti plateste fericirea. Nu din pricina ta imi cad lacrimi, crezitu oare ca ai vre-o vina ca eu m-am nascut inlacrimata? Durerea mi-eveche, mai veche decat Pamantul si insusi Dumnezeu. Fara durerea,Dumnezeu nu ar fi putut sa se nasca. Eu nu sufar, dragul meu. Eu, cufiecare lacrima, sunt mai aproape de Dumnezeu. Eu prin durerea-mi aminvatat sa iubesc, caci fericirea nu da asemenea lectii, ea epenajul sufletelor inaripate, dar pana cand aripile ne vor crestespre a zbura imbratisati trebuie sa ne sculptam rahisul si axul dindurere, aripilor nu le sunt indeajuns doar penele, ele au nevoie deceva din care sa creasca. Iti voi servi ca jertfa pe altarul lumii.Spre deosebire de porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise, Elnu-ti va cere sa ma omori, pentru ca ai nevoie de mine vie. Ma veitaia din cand in cand, ca trupu-mi sa scape de sangele vechi carenu-i mai e de folos. Sa nu te intristezi nici cand ma vezi sangerand.E drept, ma doare, dar cum altfel voi cunoaste extazul fericirii dacanu prin durere? Ti-am fagaduit ca vom fi fericiti, dar fericirea aremereu un pret iar eu iti voi servi drept moneda cand o vei plati. Nute impotrivi acestui targ, avem nevoie de durerea-mi pentru a ramaneimbratisati, de ce sa ne-o plangem? Haide mai bine s-o radem. Teintrebi ce ce nu te-ai nascut inlacrimat? L-am rugat eu pe Dumnezeusa scoata durerea din fiinta ta si sa o sadeasca in mine. Accepta-midurerea, pentru a putea fi amandoi fericiti.

Dar nu fi trist, iubite!Asa e datul. Eu sunt fericita pentru ca platesc fericirea celui maiinger dintre oameni. Iar tu, tu invata te rog sa-mi citestifericirea-n durere, si vei descoperi ca-n mine se ascunde cea maiadanca dintre fericiri.

...celui care ii lipseste insufletirea mea (.. si celui care imi lipseste)

Desprinderea

2011-04-29T23:49:00.000+03:00

Ii auzeam buzele care imi sculptau tampla dreapta, coborand spre obraz si sfarsind in dreptul lobului urechii mele. Sub podul palmelor care-l apasau, gatul meu se zbatea neputincios si degetele-i imi sfarmau ceafa in inclestarea lor. Mi-am apropiat mainile ca intr-o rugaciune si le-am asezat in dreptul piepturilor noastre devenind puntea dintre inimi. Mi-am impins trupul cu toata puterea spre el si am inchis ochii. El si-a desprins degetele din inclestarea care parea un colier al vestelor romane, sub a carui greutate gatul meu suspina dar continua sa il poarte cu mandrie, ca si cum ar fi fost capodopera celui mai iscusit bijutier al umanitatii. Apoi m-a cuprins in brate si mi-a asezat capul pe umarul lui. Amintirea acelei imbratisari avea sa ma urmareasca mereu. Nu semana cu niciuna dintre imbratisarile pe care mi le-a daruit de-a lungul timpului. Nu era impletirea in care visam intr-o zi sa imi construiesc culcusul, nu era acea unire a trupurilor hranindu-se unul din altul, sub magia careia am implorat de atatea ori divinitatea sa imi ingaduie sa mor, era imbratisarea care avea sa imi daruiasca luciditatea inceputului meu. Era imbratisarea omului care m-a relevat, imbratisarea creatorului meu. Eram carne din carnea lui, sange din sangele lui, suflet din sufletul ui. Nu imi neg Dumnezeul. Stiu ca Lui ii datorez viata. Nu ma lepat de tatal si mama mea, zeii in fata carora ar trebui sa ingenunchiez si sa le sarut picioarele. Stiu ca Dumnezeu a fost cel care a ingropat samanta eternitatii in carnea-mi cand din pantecele mamei m-am nascut pentru prima data. Dar mai stiu ca Dumnezeu mi-a daruit barbatul din care si alaturi de care m-am nascut pentru a doua oara spre a gasi mantuirea. Calea spre mantuire e iubirea. Iubirea pe care i-o port barbatului de langa mine este jertfa mea pentru Creator.

Simteam ca m-am nascut din el, ca mi-a sculptat din carnea-i trupul, potrivindu-l dupa forma trupului sau. Simteam ca intr-un trecut indepartat cel care ma strange acum in brate, voind sa isi reintregeasca fiinta, a rupt bucata din el si a inceput sa-o modeleze. Din jocul degetelor sale, care mangaiau circular argila s-a nascut crestetul meu rotund. Mi-a desenat fruntea trasand cu cele doua degete aratatoare doua linii paralele iar la capatul lor a apasat delicat argila, dand tamplelor mele viata. Unde socotea ca ar trebui sa-mi fie ochii, si-a adancit inelarele si din argina care i-a ramas pe unghii si pe care a rotit-o in palme, mi-a ghicit pupilele. A sters delicat mijlocul celei de a doua linii care imi descria conturul fruntii si a coborat perpendicular sculptandu-mi nasul, cele doua lini care au rezultat din sectionarea cele dintai urmau sa imi serveasca ca sprancene. Si-a lipit buzele doi centimentri mai jos de linia nasului meu, a sarutat lutul si astfel buzele mele au prins viata. Mi-a sculptat cu miscari lente gatul presandu-i cu putere partea centrala si cu o miscare ferma a indepartat lutul de pe umerii mei, mangaindu-le rotunjimea. Si-a impreunat degetele in jurul bucatii de corp care urma sa imi fie talie si a scobit lutul pana cand a obtinut o silueta asemeni unei clepsidre. A ingenunchiat lipindu-si fruntea de pantecul meu inca nefinisat, l-a mangaiat cu genele sarutandu-l indelung pana ce sub acel sarut mi s-a nascut buricul. Apoi mi-a sculptat bratele si picioarele. In cel din urma mi-a sculptat cupa creatiei si sub pumnii lui sanii mi s-au nascut. Cand mi-a terminat de sculptat trupul, si-a adunat in ochi toata iubirea, apoi si-a atintit-o asupra-mi iar eu am prins viata. Mi-am deschis ochii sa-mi privesc creatorul si am ingenunchiat sa ii sarut picioarele. Mi-a soptit bland sa ma ridic. M-a cuprins apoi in brate „Candva eram amandoi un trup spiritual. Cand a venit vremea sa ne imbracam in carne, Dumnezeu ne-a despartit. Era imposibil ca cele doua suflete care compuneau trupul spiritual, sa se intrupeze in acelasi trup fizic. Apoi ne-a daruit parintilor nostri spre a ne invata sa ne suportam carnea si a ne obisnui sufletele cu corsetul ei. Eu mi-am dedicat viata cautarii tale. Am aflat intr-o zi ca ai murit, nu ai reusit niciodata sa iti vindeci rana desprinderii din noi, iar ultima picatura din sangele care nu a incetat niciodata sa-ti curga, avea sa iti pricinuiasca moartea. Cand m-a ajuns vestea mortii tale, am fugit sa-i cer socoteala Dumnezeului nostru, dar El mi-a spus ca nu ii este in putere sa te imbrace-n viata, caci ai pacatuit, lasandu-ti rana netratata, voind sa mori de dorul meu. Vazandu-mi dorul sculptat pe piept, mi-a spus sa ma intorc acasa, sa-mi rup din carne pentru a-ti sculpta trupul, si el iti va trimite sufletul cand eu aveam sa-mi privesc sculptura. A trebuit sa te sculptez cu ochii inchisi. Numai durerea dezintegrarii mele putea sa-ti nasca din nou viata. Mi-am rupt din trup si I-am adus durerea jertfa. Asa te-ai nascut tu.” Asa am capatat luciditatea nasterii mele.

Oamenii uneori isi petrec intreaga viata cautandu-si orginea. Unii scormonesc pamantul pentru a gasi osemintele celor care le-au fost stramosi. Acestora osul le devine rugaciunea iar siturile arheologice- adevarate altare de jertfe. Altii cauta raspunsul printre stele, cercetand galaxii indepartate, calculand distante in miliadre de ani lumina si incercand sa delimiteze infinitul. Unii isi cauta identitatea in chilii, si viata intreaga le e matanii. Altii isi pun viata pe note si spera ca astfel vor auzi cantul creatiei. Fiecare are dreptul de a-si cauta originea asa cum socoteste el de cuviinta. Port cel mai profund respect arheologilor, astrofizicienilor, calugarilor sau artistilor deopotriva. Eu am adevarul meu, aceasta imbratisare.

Pentru prima data in viata fiinta-mi se leapada de incertitudinea viitorului. Stiam ca barbatul din mainile caruia m-am nascut, putea sa dispara in orice clipa. Stiam ca poate aceea avea sa fie ultima data cand il vad pe cel in a carui imbratisare imi doresc sa cunosc eternitatea. Dar nu imi pasa. Amintirea acelei imbratisari putea sa imi umple toate zilele care mi-au mai ramas. In acea clipa eram a lui, el era al meu. In urmatoarea clipa am devenit unul, el creatorul -eu creatia. Eu ii apartineam caci eram bucata rupta din el, el imi apartinea caci imi purta sangele prin vene. Daca avea sa se termine totul atunci, nu imi mai ramanea decat sa-mi astept moartea pentru a-l imbratisa pe celalalt taram. Mai aveam inca intrebari, dar la cele mai importante imi raspunsesem deja. Aveam un Dumnezeu, cel care ne-a binecuvantat dragostea, aveam parinti, aveam un barbat si stiam cine sunt. Nimic mai mult decat parte din el. Chiar daca acea clipa avea sa fie ultima in care ne imbratisam, el va trai in mine, caci eu, in absenta lui sunt o minciuna. Si ce daca nu ar mai exista un maine al nostru? Si ce daca am sta despartiti o viata intreaga? Ce inseamna 60, 70, 80 de ani, o viata in comparatie cu eternitatea pe care o vom petrece impreuna?

Ploaia ne udase hainele, si umezeala ne patrunsese pana in maduva oaselor. Nu simteam nici frig, nici foame, nici sete simteam doar vitalitatea acelei imbratisari. Cu buclele-mi ude ii mangaiam umerii. Un strop de ploaie ii traversa obrazul gasindu-si sfarsitul pe fruntea mea. Simteam ca strang in brate comoara care ar face intreaga umanitate invidioasa. Aveam luciditatea inceputului meu. M-am pitit in bratele celui pe care mi-l stiam leaga al vietii. Stiam cine sunt, si nimic din ce inseamna sfarsit nu ma va mai inspaimanta vreodata.

Monicăi, cu drag...

2011-03-02T17:51:00.005+02:00

Cand implinim18 ani, „cei mari” ne indeamna sa ne ingropam copilaria caci timpul nu se intoarce, el are o singura directie -viitorul. Ce ar fi sa ii contrazicem?! Paseste peste prag, dar nu inchide usa, vei avea nevoie sa te intorci din cand in cand in camera copilariei tale. Nu omora copilul din tine, invata sa fi femeie si copil deopotriva si aminteste-ti ca in ziua in care vei inceta sa mai fi copil ai murit demult. Ori noi vrem sa TRAIM, nu-i asa?

Nu stiu ce ar trebui sa ii spuna o prietena, alteia in asemenea momente. Stiu insa ce vrea sa iti spuna copilul din mine: pastreaza inocenta si credinta naiva a copilariei. Iar femeia din mine iti spune sa iubesti, iubeste mult, iubeste ochi, buze, suflete si trupuri deopotriva, iubeste cand iti e greu si simti ca te-ai ratacit pe drumul tau, iubeste cand nu mai crezi in iubire, iubeste mai ales cand suferi, iubeste cand altii ar ura in locul tau, iubeste cand o lumea intreaga iti condamna iubirea. Iubeste-l pe cel care va venit sau a fost, chiar daca va pleca sau a plecat deja. Iubeste-l pentru fericirea si suferinta pe care a sadit-o in tine, pentru speranta si visele neimplinite, pentru ceea ce ti-a marturisit si ceea ce nu a avut niciodata curajul sa iti spuna. Iubeste in ura si nu uita sa ierti.

Urmeaza-ti drumul, caci il stii, asa cum putini il cunosc pe a lor. Esti o norocoasa! Urmeaza-ti drumul chiar daca uneori stelele care ar trebui sa il lumineze se ascund dupa nori, chiar daca luna uneori refuza sa iti serveasca ca si calauza, urmeaza-ti drumul chiar daca sunt unele nopti in care ploua si el nu iti ofera niciun loc de refugiu. Iti vei pierde credinta in drumul tau intr-o zi, asa cum o pierdem cu totii. Il vei nega si visul tau ti se va parea doar o fantezia absurda a unei copilarii de care nu ai putut sa te desprinzi. Nu iti jigni copilaria! Nimeni nu isi cunoaste mai bine drumul decat un copil, caci copilul nu cunoaste frica incertitudinilor, cunoaste doar curajul pasilor pe drumul cel bun. Intoarce-te atunci in copilarie, spune-i copilului sa iti povesteasca visul si continua-ti drumul. Iti vei recapata credinta. Iti va lua mult timp sa ajungi, va trebui sa inveti sa ai rabdare, sa astepti. Dar vei ajunge la capat, drumurile au mereu finalitate si in fond orice asteptare e provizorie chiar daca dureaza o viata.

Te vei schimba in drumul tau, viata ne schimba pe toti. Cu totii incercam sa schimbam lumea, dar oare nu ea e cea care ne schimba pe noi? Vei pierde prieteni si vei cunoaste altii, vei uita chipuri pentru a putea sa iti intiparesti in minte altele. Vor fi oameni care vor poposi in viata ta o dimineata, sau oameni care iti vor ramane alaturi o viata. Invata de la fiecare cate ceva! Te vor face sa suferi, iar tu va trebui sa gasesti puterea sa ii ierti, sa lupti pentru ca ei sa ramana langa tine sau sa ii lasi liberi. Indiferent de ceea ce ti se va intampla: TU esti singura responsabila de ceea ce devi. Asuma-ti asta!

Esti un om minunat dar ai tot dreptul sa gresesti. Sa nu fi dezamagita de asta. Asculta-ti inima si ignora-i pe cei care nu cred in puterea ta. E important sa stii ca oamenii adevarati fac ce trebuie, cand trebuie indiferent de consecinte.

La 18 ani viata ne pare complicata, in fond se rezuma la 3 cuvinte:

DA. DUMNEZEU. DRAGOSTE

Dar tu stii atat de bine ce trebuie sa faci!

FEMEIE, la lupta!

P.S. Ne vedeam in Viena, la 7:00 p.m la cafeneaua de pe Mariahilferstrasse

Sa aduci o carte, de filozofie daca se poate...

(Iti multumesc pentru lucrurile frumoase pe care le-am invatat de la tine!)

LA MULTI ANI!

LA MULTE VISE IMPLINITE!

Martir(a)

2011-02-01T21:40:00.003+02:00

Daca as putea sa ii smulg durerea din privirea, mi-as ascuti cu ea unghile si cu taisul lor mi-as batjocorii carnea mucezita in fragezimea ei. As trasa de-a lungul gambelor linii paralele infingandu-mi buricele degetelor in straturile subtiri ale epidermei. Mi-as plimba palmele alene pe genunchi, pulpe, iar cand as ajunge in dreptul coapselor le-as penetra cu degetul aratator pe care l-as roti violent inauntrul lor. Apoi cu sangele conturandu-mi degete, adapostindu-se in podul palmei, mi-as desena neputinta pe pantece reprosandu-le infertilitatea. Cum pot sa-mi port inauntru-mi pantecele si sa nu mai fiu viata? Mi-as sculpta sanii apasadu-i cu monturile-mi umede, si i-as omoara in stramtoarea pumniilor mei aflati in spasmele durerii. Cu apa si sangele curgand-mi siroaie pe trup, curatand superficial urmele din sangele periferic deja uscat, mi-as izbi trupul de perete si gandurile de tavan, inghesuind-mi umerii in gura si sfasindu-i cu dintii imbracati in rosu si alb. As suge sangele din craterele de pe umeri si l-as scuipa scarbita pe parchet. I-as aduna toata durerea in ochii mei, scobindu-mi retinele si apoi, cu retinele scobite, mi-as privii resturile de trup. Mi-as franjurii cu salbaticie pielea de pe brate si as lipi franjurile la loc cu saliva. As cobora incet, incet de-a lungul peretelui iar cand trupul mi-ar fi culcat pe jumatate, mi-as apasa pieptul cu genunchii pana cand as patrunde in interoriu-mi si mi-as maruntii plamnii, inima, rinichii..

Daca as putea sa conving durerea sa-si iasa din trupu-i slabit, i-as oferi trupul meu ca culcus. Mi-as tara carnea sculptat in sange si rani si m-as aseza la talpile lui. As rupe bucati din trupu-mi si i-as acoperi ranile. Le-as fixa cu buzele mele si apoi le-as linge pentru a astampara durerea deprinderii din mine si integrarii in el. Cu sangele-mi din palme i-as manji ochii si gura pentru a putea privi fara de durere si pentru ca vocea lui sa nu mai cunoasca ecoul suferintei. M-as plimba cu pantecele-mi pe trupul lui, i-as fi suflare si viata. I-as strange genunchii intre genunchii mei zdrentuiti si, presandu-i cu putere, as lua toata durerea in picioarele mele pentru ca urmele lui sa nu aiba sa nu mai cunoasca conturul sangelui. M-as sprijini de trupu-i si m-as ridica pana cand fruntea mi-ar ajunge in dreptul gurii sale, mi-as lipii ranile de ranile lui pansate cu carnea mea si as lasa trupul meu sa se goleasca de apa pentru a sterge cicatricele vechilor suferinti. Mi-as inclesta bratele in jurul taliei sale si as astepta resemnata sa ma sting sub mantia de rosu a acelei suferinti organice si mult prea adanci. Cu cea din urma forta mi-as impaturi sufletul si i l-as aseza in palme. L-as lasa sa ma imbalsameze sau sa ma imbrace in pamant.

Daca as putea sa-i platesc durerea, i-as fi martir… doar sa nu-i simt sufletul plangandu-mi pe tample.

„Esti atat de tacut azi...”

Epiderme perforate

2010-11-17T14:38:00.001+02:00

Ii sufocam epiderma cu buzele-mi incordate si fixe iar ea se revolta neputincioasa, colorandu-se intr-un rosu aprins si nervos. Eram ca o ventuza infingandu-mi tentaculele in trupul care adapostea in el seva vietii mele. Stiam ca prin buzele mele care aproape ca ii omoreau epiderma trebuia sa las sa intre lumina in trupu-mi, sa ma hraneasca, sa-mi potoleasca setea si apoi sa-mi iasa prin ombilc. Acea lumina, pe care o aveam mereu in jurul ombilicului dupa ce ma hraneam din trupul lui, continea anticorpii tuturor durerilor mele. Acum insa trebuia sa iau din el mai multa lumina ca niciodata, caci multe vor fi zilele pana cand trupurile noastre se vor putea apropia iar impreuna de Dumnezeu. Cand suntem singuri trupurile-si uita rugaciunile. Aveam nevoie de lumina din el, aveam nevoie de puterea, lumina e seva, seva e putere. Ma infruptam cu atata sete din trupul lui, incat buzele mi-au amortit si slabind din stramtoarea lor m-am vazut nevoita sa-mi incolacesc picioarele in jurul pulpelor lui, mi-am lipit talpile reci pe gamble lui groase, i-am ascuns mana dreapta sub crestet si palma stanga am trasformat-o, la fel ca talpile si buzele, intr-o ventuza pe care am asezat-o in dreptul inimii sale. Sub presiunea cu care-i apasam pe trup, aerul devenea sufocant, respira greu si era tot mai slabit. Eu il goleam in continuare de seva. Imi era frica ca am sa-i golesc plamanii de oxigen. Si-a miscat brusc piciorul drept, aceea a fost prima si ultima zvacnire a trupului lui, care mi s-a daruit total ulterior. In timp ce eu ma hraneam din adancu-i, el dormea ca un prunc cu mine in bratele. Printr-un acord tacit am decis sa ma tina el in brate azi. In alte zile ma cerea sa-l adorm pe pantece. Nu am inteles niciodata de ce, de fiecare data cand il tineam pe pantece, adormea. Poate pantecul meu ii fredona catul de leagan al viitorului nostru copil. Asa cum nu am inteles niciodata cum putea sa adoarma tinand un trup in brate care se hranea din el tacut si dureros, pana cand, stors de orice putere, paraliza. Eu niciodata nu am izbutit pana atunci sa-i adorm in brate. Mereu sedeam cuminte si ii ascultam inima, ii vorbeam si ea imi incredinta secrete pe care barbatul care ma tinea in brate nu mi le impartasise niciodata. Ea a fost prima care mi-a spus ca ma iubeste, apoi ochii, iar mai tarziu, mult mai tarziu, gura, dar nu prin cuvinte ci prin sarut. Dupa ce degetele mele mici se desfatau dansandu-i pe piept in ritmul ticaitului inimii sale, imi lipeam buzele si incepeam sa-i beau seva prin epiderma. Faceam asta pret de cateva secunde, minute, ore uneori. Gaseam in el atata liniste. Fiinta aceasta este dascalul care ar trebui sa predea Linistea lumii, linistea e creatia lui. Si pentru ca linistea lui imi inducea o luciditate ucigatoare nu prea imi era cu putinta sa adorm. De fapt niciodata nu m-am simtit obosita sau flamanda langa el. El imi era acoperamant si hrana deopotriva. As fi putut sa stau saptamani intregi langa el fara sa mananc, fara sa beau si fara sa dorm. Lumina lui imi tasnea prin ombilic, invaluindu-mi trupul in aura femeii iubite de barbatul sau.

Il priveam in timp ce ii paralizam trupul strangandu-l tot mai tare si chemandu-l spre mine, si citeam pe chipul lui gravata istoria intregii omeniri. Avea fata senina si pori fetei imitau scrierile cuneiforme ale poporului sumerian. Era istoria stramosilor mei, era cultul Herei si religia lui Christos, era razboaie, era renastere, era arme si durerea vaduvelor. Era intreaga lume, de la Bibilioteca din Alexandria pana azi, imi era lume asa cum fiecare barbat ii este lume femeii care-l iubeste. O femeie poate iubi mai multi barbati intr-o viata, dar unul singur ii poate releva lumea, Cealalta Parte, jumatatea Androginului. Fiecare femeie isi are lumea ascunsa in barbat sau, iar eu imi imbratisam lumea. Simteam ca imi e stramos, tata, creator, cel mai adanc dintre sensuri, bine si rau deopotriva, cel mai mare pacat si singura cale spre mantuire. Imi strangeam barbatul in brate si pentru prima data in viata nu imi mai era frica ca intr-o zi nu imi va mai ingadui sa o fac, ca intr-o zi avea sa fie ultima data sau ca intr-o zi locul meu va fi luat de o alta. Nu-l posedam de aceea nu aveam cum sa il pierd. Imi descoperisem in el lumea. Avea un pic din intelepciunea bunicului meu, din puterea bratelor tatalui meu care inca ma mai strangea la piept chiar daca crestetul meu era mult peste nivelul pieptului lui, putin din delicatetea papusii roscate a copilariei mele si marinimia unchiului meu, care tot timpul cand ma vedea ma tara dupa el la magazin si-mi cumpara cutiute de suc de ananas. Pastra ceva din intelepciune anticilor romani a caror sange imi alerga in vene, putin din luciditatea limbii lor chiar daca uneori ma amuzam cand stalcea cuvinte. Avea buzele micutei mele prietene de la gradinita, o fiinta plapanda a carei delicatete am invidiat-o mereu, nasul precum cel a uneia dintre fiintele sacre ale copilariei mele, care, credeam eu atunci ca era detinatorul adevarului absolut, si ochi precum cei ai doamnei educatoare a carei fiinta am indragit-o atat de tare. Avea ceva din pacea mamei si seninatatea bunicii mele. Era barbatul meu, eram femeia pentru care el era lumea, si asta nu avea cum sa se piarda. Cu cat ii strangeam mai tare trupul, cu atat simteam mai intensa arsura lacrimilor mele care i-au plans absenta indelung, saliva lasata de buzele-mi care s-au infruptat de atatea ori din el si transpiratia-mi prin care ma goleam de seva deja consumata pentru a face loc alteia.

Dupa ce m-am trezit din transa, caci nu puteam sa ma hranesc altfel decat deschizandu-mi prin toate orificile trupul si concentrandu-ma sa il simt, mi-am dat seama ca ardea de febra. M-am ridicat speriata in genunchi, i-am sarutat fruntea pentru a-i masura temperatura si i-am acoperit trupul cu o patura. Si-a deschis ochii si mi-a spus sa ma asez din nou in bratele lui, ii place sa ma simta. I-am spus ca e fierbine, a zambit si m-a indemnat sa dorm in continuare „Ma simt extenuat”. L-am rugat sa isi aseze capul pe pantecul meu, temandu-ma ca daca ma voi aseza din nou pe umarul lui imi voi lipi inevitabil buzele pe pieptu-i. Poate de aceea se simtea extenuat, m-am hranit din el si l-am golit de puteri, iar acum trupul sau se revolta tacut prin febra. Si-a asezat fruntea pe buricul meu, atunci am aflat unul dintre raspunsurile putinelor intrebari pe care le pastram doar pentru mine, restul i le puneam continuu deoarece el era biblia credintelor mele. De ce imi adoarme mereu pe pantece implorandu-ma sa-l dezmierd? Prima data am crezut ca are nevoie sa ma simta mama si imi placea sa mi-l simt prunc. Ghiceam in el un dor vechi de mii de ani, dorul fiecarui barbat de sanul si pantecul mamei lui. Insa el nu se hranea ca pruncii, eu nu ii eram mama si crestetul lui nu imi atingea sanii. El se hranea prin ombilic. Mi-a relevat atunci ceva ce nu mi-am putut explica pana acum, dragostea lui pentru pantecele mele era de fapt dragostea pentru hrana oferita de centrul vietii. Asa cum eu ma transformam in ventuza sa ii absorb seva-lumina-puterea, asa si el isi punea fruntea pe ombilicul meu pentru a se hrani. A stat cateva minute asa, eu mi-am gasit mai greu o pozitie cat de cat comoda. S-a ridicat brusc speriat, visase ceva, poate-mi visase dorul. M-am speriat si eu. S-a incolacit in jurul trupului meu, si eu i-am dezmierdat fruntea. Mi-ar placea sa-i fiu aproape mereu pentru a-l dezmierda dupa fiecare vis urat, mi-ar placea sa-i fiu mare si sa se ascunda in adancu-mi, sa-i fiu pamant si sa cada in genunchi sa ma sarute, sa-i fiu soare si sa-l scald in lumina, sa-i fiu ploaie si sa-l spal, sa-i fiu inger si sa-i construiesc culcus in trupu-mi, acolo nimeni nu i-ar putea face rau. Mi-ar placea sa-l respir o viata si sa traiesc pentru a-l adormit pe pantece si a-i lua toate fricile asupra mea. A adormit din nou incolacit in juru-mi. Mi-am desprins trupul de langa a lui, mi-am azvarlit talpile fierbinti pe parchet, am pasit pana in dreptul mesei, am luat paharul de apa si m-am asezat in genunchi, veghiandu-l la crestet. Am inchis ochii si am inceput sa ma rog, m-am aplecat sa-i sarut fruntea si m-am rugat in continuare. Am izbucnit in plans. Lacrimile mele, prelingandu-i-se pe obraz, l-au trezit. Am scapat o lacrima in apa din pahar apoi i-am dat sa o bea. M-a privit apoi si-a intins bratele spre mine. M-am resemnat si am revenit in bratele lui cu toate ca imi placea atat de mult sa ii contemplu trupul de la crestet. Mi-a luat fata in palme, mi-a sarutat fruntea, apoi m-a asezat meticulos in bratele lui, panandu-mi crestetul pe ombilicul lui. I-am zambit si mi-am abandonat trupul bratelor lui.

Timpul si-a schimbat ritmul, secundarul numara din doi in doi. Luna si-a incolacit lumina in jurul trupurilor noastre. Am adormit amandoi sub acea imbratisare, eu cu toata puterea lui tasnindu-mi prin pori, el cu promisiunea ca ma voi inapoia intr-o zi definitiv. Eram linistita, puterea lui avea sa imi calauzeasca drumul si sa imi vindece dorul pana cand vom putea repeta acel amurg la nesfarsit. Mai este timp pana la eternitate, inca putin.

Barbatul si Femeia

2010-11-12T23:00:00.002+02:00

La inceput a fost ANDROGINUL, acea impletire fecunda a carnalului si spiritualului. Androginul era barbat si femeie deopotriva, rezultatul contopirii partii femeiesti a naturii cu cea barbateasca. Barbatul era capul- femeia era gatul fraged care-i era stalp asemeni piedestralului care tine in poale cea mai veche sculptura in piatra. Barbatul era chipul- femeia era parul care-i incadra pometii, ii saruta gatul, ii dansa pe umeri, si se oprea sub calcaie. Barbatul era frunte imbracata de sudoarea miilor de ani- femeia era tampla pe care sudoarea isi grava istoria. Barbatul era pleoapa care invelea globul ocular- femeia era genele care derivau din ea si se lipeau atunci cand pleoapa obosea si nu mai putea sa inveleasca ochiul. Barbatul era pupila prin care lumina intra izbindu-se de retina- femeia era irisul care transforma lumina in curcubeu, astfel androginul prima data a cunoscut lumea prin culori. Barbatul era dintii care sfasaiau hrana atat de necesara trupului- femeia era saliva care o dizolva. Barbatul era buzele care contineau anticorpii tuturor ranilor – femeia era limba care le curata. Barbatul era timpanul-vibrand, vital auzului- femeia era pavilionul care aplifica sunetul. Femeia era obrajii arsi de lacrimile celor dintai pacate- barbatul era barbia pe care lacrimile se stingeau. Femeia era sanii in rotunjimea carora se ascundea seva prunciilor lumii- barbatul era bratele care le acopereau goliciunea. Femeia era pantecul devenit religia creatiei- barbatul era samanta care-l facea fecund. Femeia era buricul care hranea viata dinauntru-i- barbatul era degetele care-l presau ca lumina din el sa i patrunda in trup. Femeia era cupa sacra- barbatul era apa din ea. Femeia era coapsele in care fertilitatea se prelungea- barbatul era genunchii care-i implorau prin indoirea lor fecunditatea. Femeia era gamba care cucerea- barbatul era calcaiul pe care fiinta femeii se sprijinea.

Zeii i-au pedepsit androginului perfectiunea, rupand-o pe FEMEIE din BARBAT, despicandu-i trupul in doua. Pedeapsa partilor este sa se gaseasca. Mantuirea lor este impletirea, caci nu e cu putinta sa numesti intreg ceea ce nu e nici macar jumatate, iar ceea ce nu e intreg destul nu va cunoaste niciodata mantuirea.

Eu nu cred in BARBAT, nici in FEMEIE nu cred. Eu cred in impletiri de carni si spirite. De mii de ani femeia si barbatul se cauta pentru a renaste in chipul androginului. Nu exista barbat in absenta femeii nici femeie in absenta barbatului, asa cum nu exista altar fara rugaciunea, nici nugaciunea fara altar. Altarul e vocea rugaciunii, si rugaciunea calea jertfei spre cer. Cum am putea sa definim barbatul in absenta femeii? Cum am putea sa privim o femeie ignorand cicatricea lasata de desprinderea barbatului din ea? Exista franturi, bucati de carne si suflet, insa de intreg nici nu poate fi vorba. Barbatul nu exista fara pantecele femeii, iar femeia nu-si are sensul daca barbatul nu-i transforma pantecele in altar al creatiei. Nici macar jumatati nu sunt. Nu putem sa definim o jumatatea in absenta celelaltei jumatati pentru ca ea automat ar trebui sa devina intreg. Nu e cu putinta insa sa existe un intreg lipsit de fecunditate, care nu poate da nastere un-altuia, care nu poate desprinde din interioru-i o bucata care se va diviza la randu-i asigurand un continuu perpetu. Asa cum nu exista cer fara pamant, caci pur si simplu nu am mai izbuti sa facem delimitarea, asa si existenta BARBATULUI nu este fecunda daca FEMEIA a incetat sa existe sau nu a fost creata niciodata.

Iata adevaratul sens al vietii- sa intregim trupul androginului. Iata calea spre mantuire! Este vital sa redevenim intregi. Singura cale spre androgin este iubirea. Suntem TOT doar prin iubire, prin iubire suntem TOT. Pentru ca iubirea e pumnul cu care batem la poarta mantuirii. Daca e indeajuns de puternic, sunetul va penetra inaltul si poarta sa va dechide. Daca este fragil, vom cunoaste vesnicia ingenunchiati de timp in fata portii. Si e atat de dureros sa fi vesnic in singuratate!

Mi-e dor de tine ca de Dumnezeu...

2010-10-24T20:50:00.005+03:00

Te simt in juru-mi ca un abur care-mi imbraca trupul tremurand si gol. Iti simt degetele lungi incalcindu-se in buclele-mi castanii, coborand si sugrumandu-mi gatul. Iti aud buricele degetelor fredonand cantecul de leagan al ochiilor mei si podul palmei presandu-mi buzele si inabusind sangele ce picura din crapaturile lor. Iti gust degetul aratator care-mi danseaza melancolic blues pe limba. Iti miros pieptul facand dragoste cu umerii mei si spatele puternic abandonandu-se stramtorii bratelor mele fragede. Iti vad genunchii incolaciti in jurul talie mele in timp ce ai mei iti strivesc cutia toracica culcati pe o parte. Te simt ca un abur cum intri prin gat in trupul meu, imi tai corzile vocale, imi gadili faringele, imi perforezi traheea si imi tasnesti prin sani. Apoi te transformi in apa si imi plangi pe pantece. Te desiri si te nasti mir pe altarul creatiei. Imi imbraci picioarele in arsura, imi mangai calcaiele sa te transformi in gheata.

Mi-e dor de tine ca de Dumnezeu...

Dansand pe irisi verzi...

2010-09-15T18:53:00.001+03:00

Si-a asezat crestetul pe pantecele mele. Simteam ca imi e fiu si cauta sa-l impatur in sacul amniotic inca nedezvoltat, simteam ca imi e barbat si cauta sa simta tremurul pantecelui care odata ii va purta copilul. Buricele degetelor mele s-au repezit sa-i atinga fruntea, s-au impiedicat de nas, i-au sarutat ploapele si i-au netezit sprancenele negre. Degetele lui imi gadilau talia, iar podul palmei imi presa partea inferioara a sanului stang. Mi-am coborat incet piciorul gol despletind cu talpa firele reci de iarba. Celalalt picior l-am indoit, presandu-mi sanul drept. Prin camasa-mi barbateasca alba care imi mangaia coapsele se zarea pielea-mi stravezie si dulce. Lumina difuza imi hasura nervuri albastre pe gat si deasupra pieptului. Ne priveam in ochi cand trupurile noastre au inceput sa tremure, degetele sa se incoarde, buricele lor sa inroseasca epiderma, ochii sa planga arsuri, dintii sa taie buzele, narile sa adulmece parfumul porilor deschisi, inimile sa se zbata, plamanii sa se sugrume. Ochii lui cautau sa smulga dorul din mine, ochii mei cautau sa-l vindece. Mi-a dansat pe irisul verde, apoi s-a ascuns in negrul infinit al pupilei, s-a izbit de retina si si-a cioplit trupul in mine. Il simteam adancit in mine, aveam impresia ca imi tasneste prin pori, ca-mi curge prin vene, ca m-a deposedat de trup lasandu-mi doar pantecele din care a facut templu creatiei. Pentru o clipa nu am mai avut constiinta eului. I-am dansat pe buze, m-am ascuns sub limba, m-am izbit de dinti si mi-am pictat cu saliva trupul in el. Ma simtea in aorta, ma purta pe nervi, avea impresia ca mi-am facut culcus in plamanii lui. Pentru o clipa nu a mai avut constiinta eului sau. Niciodata nu mai fusesem atat de putin „eu”, niciodata nu mai fusese atat de putin „el”. Mi s-a facut frica cand m-am vazut deposeda de tot. Ochii lui patrundeau dureros in mine, citeau povestea copilariei mele, se incalceau in amintiri, descoseau lacrimile si umbrele vietii dinainte de ei, imi sopteau despre mine, despre papusa roscata a aniilor de demult, despre intaiele sarutari si primul tremur. Stia ca a fost intotdeauna acolo, stia ca s-a nascut din nevoia adancului meu, stia ca i-am rostit numele cu fiecare respiratie, ca mi-am deschis ochii cautand lumina ochiilor lui, stia ca am invatat sa pasesc pentru a alerga spre el, chiar daca nu fusese niciodata acolo. Stia ca am invatat sa-mi pictez ochii pentru ca azi sa-mi danseze pe ei, stia ca tot ceea ce facusem inainte acelei clipe in care acele ceasornicului bateau pe loc, facusem pentru aceasta zi. Stia ca intr-o zi trupurile ni se vor intalni, si viata ne va arunca nisipul destinului in aceeasi clepsidra. Si eu stiam ca sunt himera care ii bantuia visele copilariei, vocea care ii soptea povesti, stiam ca ochii ii erau caprui pentru mine, ca buzele i-au fost desenate pentru a-mi zgaria fluturi pe spate, ca bratele i-au crescut pentru a-mi curpinde talia si a-mi apasa crestetul pe pieptul lui. Ochii nostrii ne spuneau povestea. Trupurile o acultau. Sufletele inainte de a se impleti isi vorbesc, trupurile se dezmiarda. Inainte de a ne confunda fiintele, de a ne anula eurile, ne-am cunoscut. Simteam ca ne cunoastem asa cum nimeni nu izbutise sa cunoasca, simteam ca suntem singurele fiinte care au reusit sa isi inverseze amprentele.
Inainte de a renunta la noi, ne-am privit. Ochii sunt puntea spre vesnicie.

Buza mea de sus te ocroteste...

2010-07-28T16:12:00.001+03:00

Ploua. Prin stropii de ploaie si buclele care imi acopereau fata zaream un trup. Acel trup tremurand, acel trup care odata fusese al omul pe care il iubesc azi e al meu pentru ca iubirea mea l-a deposedat de tot ceea ce avusese vreodata. I-am iubit mai intai ochii caci de fiecare data cand emotia imi tasnea prin pori ma ascundeam in ei, i-am iubit apoi buzele caci ele imi curatau toate ranile, i-am iubit nasul caci respiratia lui imi desena flori de sange pe obraji, i-am iubit urechile caci ele erau altarul vocii mele, i-am iubit bratele caci de fiecare data cand imi era frica ma cuibaream in ele si el stia ca sufocandu-ma in stramtoarea bratelor imi va alunga toata frica. Apoi am ajuns sa ii iubesc tot corpul, si l-am deposedata de ochi, buze, nas, urechi, brate, piept... M-am apropiat de el si i-am sarutat lung obrajii, aveam impresia ca i se topesc sub incordarea buzelor mele. Imi apasam cu palma pieptul de teama ca inima imi va perfora sanul stang si va muri in pumnul lui. El imi ascundea trupul in ochii lui imbracandu-l in iubire, aceeasi iubire dintotdeaua. Oamenii spun ca a trecut o luna de cand incetasem sa fim „noi”, eu? Eu cred ca nu am incetat niciodata. Ma aflam in fata iubirii care mi-a facut sufletul ruine si zambeam. Se afla in fata iubirii care il prefacuse in cioburi si zambea. Am facut cativa pasi apoi am intrat in masina. I-am luat palma intre mainile mele reci mi-a aplecat capul si i-am sarutat-o. Nu izbuteam sa ii privesc chipul. Prea multe cicatrici se ascundeau in el, prea multi ani. El e tot ce imi amintesc din trecut, nu am trecut in afara de anii alaturi de el. El e tot ce imi amintesc din viitor, e tatal copiilor mei viitori, sotul trupului meu ridat de cativa ani in plus, cultul caruia ma voi inchina toata viata, copilul pe care il voi adormi pe pantece, iubitul cu fiinta caruia voi face dragoste, amantul caruia imi voi darui fiinta definitiv. Mi-am facut curaj si l-am privit. Luna in care in timpul fizic am fost departe nu a reusit sa stearga prin lacrimi nimic de pe el. Era iubire, aceeasi dintotdeaua. Mi-a mangaiat crestetul apoi mi l-a cuprins cu mainile amandou si l-a asezat meticulos in bratele lui. Apoi mi-a ascuns parul dupa urechea stanga si ma privit din nou, eu ii vorbeam. El cred ca ma iubea. M-am smuls din bratele lui cand sunetul inimii lui era pe cale de a-mi sparge timpanele, chipul lui imi ardea irisul, si bratele lui ma sufocau. Mi-am apropiat buzele de ale lui si ne-am lipit fruntiile. I-am luat buze de sus intre buzele mele apoi i-am strans-o intre dinti, apoi am simtit cum ceva imi curge pe obraz. Plangeam. Acele era momentul in care imi doream sa mor. Langa el aveam tot, langa el eram nimic. Ii simteam buza subtire intre buzele mele carnoase si doream sa-l protezej, sa tii o buza intre buzele tale e semnul ocrotirii supreme. Mi-a tras trupul spre al sau, aveam impresia ca am sa ii patrund in palmani, ca ale lui coapsele imi vor sectiona ficatul, ca umerii lui imi vor zbrobii sanii. Era randul lui sa ma ocroteasca, si pentru el bratele sunt semnul ocrotirii supreme. M-a strans la piept si m-am impaturit in el. Apoi mi-a spus sa plec. M-am ridicat, l-am rugat sa ma sarute pe frunte si am plecat. Sau as fi vrut sa plec...

Trupurile si sufletele odata impletite nu se mai pot desparti, chiar daca intre ele sunt ani, dureri si doruri.

Sinucideri fara himen...

2010-07-19T13:13:00.001+03:00

Sinucideri. Viata in esenta sa, in cea dintaia a sa tentativa, in cea dintaia a sa patura de lut modelat de saliva Divina, nu este nimic altceva decat un sir de repetate si definitive sinucideri. Sinucideri care se succed pana cenusa celor morti atinge marginea norilor, pana cand strigatele celor care cunosc moartea se metamorfozeaza in simfonii triste cantate de viorile fara corzi, pana cand sangele inunda gurile statuilor cioplite grotesc de dalte in carne, le arde buzele si le lipeste limbile de dinti inabusindu-le glasurile stridente. In fata mortii glasurile devin dureros de mute. Cred ca daca ar fi sa ma sinucid, as alege ceva dramatic, in fond ma simt actorul amator al teatrului hazardului. Daca ar fi sa imi pregatesc sinuciderea as incepe prin a-mi arunca pe trupul gol o rochiei de culoare aureolelor ingerilor, acel alb sidefiu si rece, mat si cald deopotriva ca pedeapsa a lipsei de lumina. As lasa bretelele subtiri sa alunece superficial pe bratu-mi subtire, sa-mi dezgoleasca sanul drept, mi-as sili rochia sa coboare pe pantece, solduri, sa-mi descrie conturul pulpelor si sa se opreasca in deasupra genunchilor. Mi-as lega de glezna stanga o bratare subtire de argint cu semnul infinitului gravat pe ea. Apoi mi-as despleti parul, as lasa buclele-mi sa-mi alunece dramatic pe obrajii zgariati, sa-mi moara pe umeri, si mi-as prinde in urechea dreapta o orhidee micuta si alba. Mi-as colora buzele cu rosu aprins. Talpile le-as lasa libere. Imi plac talpile goale. Murdarite de tarana, planse de focurile miilor de ani, purtatoare ale celor mai adanci simboluri, veritabile prelungiri ale traditiilor din ruinele carora omenirea inca se hraneste, talpile au cunoscut taisul ierburilor cand oamenii fugeau dupa vanat, au cunoscut pansamentul apei cand oamenii s-au aruncat in adancuri dupa pesti, au cunoscut arsura purificatoare cand omul a descoperit focul, talpile au cunoscut mangaierea aerului cand in goliciunea lor trupurile se desfatau din bogatia nemarginita a Terrei. Talpiile, garantii ale fugi de noi, de ei, de viata, garantii ale neputintei de a putea fugi cu adevarat. Dupa ce mi-as elibera talpile, as strange in inclestarea degetelor subtirii ale mainilor si picioarelor deopotriva tulpini de trandafiri pentru ca spinii sa-mi perforeze degetele si sangele sa mi se scurga pe rochie. Apoi as cauta o cale ferata, undeva in apropierea unei paduri cu brazi care sageata necontenit cerul in speranta ca ei mi-ar conduce sufletul sus, sau oare prin seva lor mi-as condamna sufletul sa coboare in adancuri fierbinti? M-as apleca crestetul pe calea ferata pentru a auzi vibratul caii ferata cand rotile trenului au sa se aproprie. Cand as simti trenul aproape mi-as rupe cu mainile insangerate crucea de la gat as duce-o in dreptul pieptulul si as sopti rugaciunii. Mi-ar placea sa mor rugandu-ma, chiar daca asta pare a fi cea mai mare blasfmie pe care un suflet de sinucigas o poate povesti, simti, gandi. Cand trenul imi va sfasia carnea, cand durerea imi va arde epiderma, cand retina imi va ingheta, cand bucati de suflet mi se vor imprastia in tot corpul as vrea sa ma gaseasca el. Sa planga, sa se simta vinovat, sa-mi linga sangele de pe tot corpul in speranta ca asa ma va aduce inapoi, iar cea din urma zvacnire de viata din trupul meu mort sa ii sopteasca: „Si te-am iubit cu moartea impreuna”...

Ma uit spre cea care am fost si cea care sunt acum si realizez ca m-am sinucis de mii de ori. Inauntru sunt ruine. M-am sinucis inca dinainte de a ma naste. Mi-am ars sufletul cu lacrimile vechi, apoi l-am zgariat cu zambete ca ranile sa doara mai tare. M-am sinucis azi-noapte, in lupta cu mine, cu alte-egoul meu, in nelinistea trupului meu bantuit de amintirea viitoare a mortii organice care intr-o zi ma va cuprinde. M-am sinucis cand am simtit ca imi putrezeste carnea, caci m-am speriat de mirosul descompunerii. M-am sinucis cand m-am lasat voluntar captiva in inchisoarea durerii, sperand ca voi invata din durere, ca in craterele pe care ea le-a sapat in trupul meu voi gasi mantuirea. M-am sinucis cand am facut din fiinta mea jertfa pe altarul lumii mirosind a ochi inchisi. M-am sinucis de atatea ori incat acum sinuciderea imi pare ca e pleura care imi acopera plamani. Sinuciderea e parte din mine. Mortile mele repetate au golit-o de sens insa, de seminficatie, am violat-o pana cand am sters ultima urma a himenului sau dramatic. Mi-ar fi atat de usor sa imi omor si trupul acum, cand experienta atator morti imi este amprenta si cicatrice pe buricele degetelor. Dar ce folos ar avea, ar fi infinit de usor in comparatie cu crimele pe care le-am savarsit impotriva sufletului meu. Trupul este doar un invelis, mucegaiul de deasupra sufletului. Nu i-am inteles niciodata pe cei care incearca din rasputeri sa caute ratiuni pentru a justifica sinuciderile. Asa cum nu am inteles daca este curaj sau lasitate ceea ce te impinge in bratele sinuciderii fizice. Biserica spune ca sinuciderea este un pacat capital, moralistii ganguresc flegmatic si prost ca nimic nu ar trebui sa impinga un om in bratele sinuciderii. Si daca nu poti sa ai parte nici de acel nimic pentru a trai mai departe, pentru a amana sinuciderea? Eu nu justific, eu nu condamn, eu nu imping sau incurajez sinuciderea, toate sinuciderile ma scarbesc pana la refuz de fapt... In afara de una singura, in fata careia ma inchin, pe care o imbrac in foita de aur si careia ii fac icoana, sinuciderea din dragoste. Putem noi oare, fiinte din lutul ieftin al lumii sa condamnam un om care se sinucide pentru ca e prea plin de iubire? Nimeni nu a iubit mai mult si mai adanc decat acel om care s-a sinucis din dragoste, doar el a avut curajul sa poarte crucea iubirii pe spate si sa se rastigneasca pe dealul doliurilor, sa-si purifice iubirea aruncand-o si lasand-o sa arda in focul mortii, sa o scoata apoi prin siringi din corp si sa o imbrace in dimensiunea infinita a spiritualitatii, sa faca din carne spirit, din pagan- sfant. Acel om care a fost supus la tortuta diniva de a simit durerea depasind limita imaginabilului, acel om carui dragostea i-a incinerat trupul. Dragostea absoluta e o puntea spre moarte, iar cei care isi sacrifica trupurile devin martiri.
Daca nu as crede ca durerea e Invatatorul intregii omeniri, m-as sinucide acum.. Totusi... nu-mi gasesc rochia.
„A rămîne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic – iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încît sinuciderile nu sînt probe ale laşităţii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii.”
(Emil Cioran)

... si-au soptit tardiv trupurile noastre

2010-07-01T14:34:00.001+03:00

Mi-am asezat capul pe pieptul lui si l-am lasat sa ma priveasca. Mi-am abandonat trupul, trupului sau si in stramtoarea lui aerul a devenit irespirabil. Aveam impresia ca ma sufoc. De fapt mi-as fi dorita asta, e atat de usor sa fugi de moarte cufundandu-te in ea. Imi doream pentru o clipa ca trupul meu sa-i curga pe retina, sa isi zgarie conturul pe ea si sa ramana acolo pentru eternitate, ca ochii lui sa-mi fie mormant, altar si icoana. Lacrimi imi sapau chipul, se rostogoleau pe sani-mi de copila arzandu-i, mi se prelingeau pe pantece impletindu-se intr-un singur fir spiralat care ma amortea. Pe epiderma imi cresteau flori de mucegai din care sangele tasnea si-mi stropea genunchii cautand sa moara strivit sup talpile-mi reci. Ochi nu mai aveam, erau doar izvoare prin care corpul mi se golea continuu de seva, coapsele srtrigau in tacere si ghiarele disperari s-au infipt adanc in ele, batjocorindu-mi carnea. Buzele-mi inghetate striveau sub incordarea lor degetul mare al mainii stangi, dinti imi sfasiau unghia. Narile adulmecau lenese mirosul dureros al carnii in descompunere. Timpanele-mi amplificau cel din urma strigat al vietii. Prinsa in coltii suferintei, ma priveam in ochii lui cu ochii mei fara retina si ma intrebam daca agonizam sau m-a imbalsamat demult. Repetam obsesiv in soapta fara sa folosesc niciun cuvant, ca si cum as fi vrut sa ma conving pe mine insumi, un adevarat elogiu al suferintei. Descoperisem atunci, in bratele lui, ceea ce toti stiau dintotdeauna, si nimeni nu stia cu adevarat, ca singurul lucru sfant in neantul in care ne ancoram fiintele e suferinta. In fata suferintei toate celalalte simtaminte isi pierd pana si cea mai mica urma de autenticitate. Cand am incetat sa-mi vorbesc si m-am intors in mine din nou, am vrut sa ma smulg din bratele lui, sa-mi ridic crestetul si sa fug, nu puteam, sufletul imi era la el in ochi, in lacrimi, in pumni, in plamani, in epiderma, in degete. Mi-am asezat capul mai adanc in pieptul lui si m-am lasat sa il privesc. Si-a abandonat trupul, trupului meu si in stramtoarea mea aerul a devenit insuportabil. Avea impresia ca se sufoca. De fapt si-ar fi dorit asta, e atat de usor sa fugi de moarte cufundandu-te in ea. Isi dorea pentru o clipa ca trupul lui sa-mi curga pe retina, sa isi zgarie conturul pe ea si sa ramana acolo pentru eternitate, ca ochii mei sa-i fie mormant, altar si icoana. Lacrimi ii sapau chipul, se rostogoleau pe sani-mi de copila si ii ardeau. Era acea durere care depasea limita imaginabilului. Era acea suferinte care incinereaza. Singura suferinta autentica si veritabila, e cea care depaseste limita spiritualului si cade in carnale, este cea care iti sfasaie carnea, cea care iti arde epiderma, cea care din preaplin te arunca in neant. Nu mai era nimic decat suferinta ca prima senzatire a vietii si ultima senzatie a mortii. Cu carnea arsa si sufletul ruine eram fericiti. Prin cele mai adanci rani curge seva Mantuirii.
M-am ridicat si am plecat.
"Intr-o zi vom astepta eternitatea impreuna"... si-au soptit tardiv fiintele noastre

Manunchi de ploi si curcubee...

2010-06-02T22:23:00.000+03:00

Am preluat Leapsa de la Joker...

Si va invit pe voi sa va plecati asupra ei iar mai apoi sa o preluati, daca voiti, desigur.

* Daca eram un anotimp … eram un manunchi de ploi si curcubee
* Daca eram o luna …eram ianuarie la malul inghetat al marii
* Daca eram o zi a saptamanii … opream orologiul la miezul noptii si dansam sub luna
* Daca eram o parte a zilei … eram roua diminetiilor tarzii
* Daca eram un animal marin … eram un delfin
* Daca eram un animal de uscat … eram caprioara care-si apara puiul

* Daca eram o virtute … eram leacul si otrava Lui
* Daca eram o planeta … gravitam in jurul Lui
* Daca eram un lichid …as fi fost lacrima care i-a zgariat Lui chipul pe retina
* Daca eram o piatra … eram perla
* Daca eram un metal … eram plumb
* Daca eram o pasare ... eram pasarea colibrii

* Daca eram o planta … eram orhidee
* Daca eram o stare a vremii … eram furtuna
* Daca eram un instrument … eram harpa
* Daca eram un sentiment… eram IUBIRE, pur si simplu
* Daca eram un sunet …eram ecoul valurilor lovindu-se de catarge
* Daca eram un cantec … eram Scrisoare de ramas bun
* Daca eram un film … eram The boy in the striped pyjamas
* Daca eram un serial … eram Flash Forward
* Daca eram un oras … eram Atena
* Daca eram un gust … eram gust de visine salbatice
* Daca eram o aroma … eram aroma de ciocolata calda amaruie
* Daca eram o culoare … eram alb
* Daca eram un material … eram epiderma Lui
* Daca eram o parte a corpului … eram bratele celui in care imi cuibaresc fiinta
* Daca eram un drog … eram firimituri de dor presarate pe genele Lui
* Daca eram un accesoriu …eram inel din fire de nisip

* Daca eram o expresie a fetei … eram zambetul copilariei
* Daca eram o materie … eram relige si stiinta
* Daca eram un personaj de desene animate … eram Simba (The Lion King)
* Daca eram o forma … eram conturul unei clepsidre

* Daca eram un numar … eram infinit
* Daca eram o masina … eram Bugatti Typ 18 Roadster 1913
* Daca eram o haina … eram o camasa alba barbateasca

P.S Multumesc Supraomule!

Salveaza-te de mine!

2010-05-04T21:07:00.000+03:00

Am ingenunchiat in fata oglinzii. Mi-am plecat capul si mi-am sprijinit fruntea de rama de lemn mirosind a vechi si nostalgie. Parul descria obosit conturul saniilor acoperindu-i pe jumatate si una dintre buclele castanii se juca pe umarul alb si gol. Buzele-mi uscat sopteau suferinte si doruri, si ochii-mi citeau goliciunea trupului meu, goliciunea sufletului din mine. Flori de sange imi strapungeau obrajii, si genele imi erau ude. Mi-am atins cu mana stanga lobul fierbinte a urechii, mi-am trasat conturul buzelor superficial, si am lasat lacrima sa ajunga in coltul gurii dupa care am lins-o lacoma si insetata. Mi-am mangaiat ochii cu buricul degetelor. In verdele acela salbatic parca suferinta si-a facut culcus si acum imi prelungeste agonia, sau poate m-a imbalsamat demult. M-am ridicat pe vraful picioarelor, simteam lemnul rece topit de degetele mele. Mi-am aplecat trupul pe spate, mi-am lasat capul sa cada si am inceput sa dansez, miscandu-mi soldurile.
Ma priveam in tot acest timp cautand sa ma gasesc, sa ma regasesc. Eram goala, atat de goala, si goliciunea aia ma infiora. Nu mai aveam decat culoare,culoare ca pedeaspa a lipsei luminii, culoare ca suferinta. Nu mai aveam contur. "Cine esti, copila?" am soptit tardiv, in timp ce ma priveam agonizand . Nu mai stiu. M-am pierdut demult in conturul lui, m-am pierdut de mult in el, m-am cuibarit acolo, m-am impaturit in sufletul lui si acum, acum nu mai pot sa ies, sa nu mai vreau, sau imi este frica. Mi-am pierdut demult identitatea, sau poate nu am avut-o niciodata. Am renuntat demult la mine, pentru ca numai asa imi e cu putinta sa traiesc IN si PENTRU el. Nu am facut nimic care sa fie putin, totul a fost mult peste puterile unui copil de 17 ani. Nici suferinta nu a fost putina, nici noptile in care ma sprijineam cu fruntea de cer rugandu-ma fierbinte sa il am langa mine, nici zilele in care ascultam obsesiv aceleasi viori plangand, nici diminetile in care amanam sa-mi deschid ochii pentru a il mai pastra o clipa langa mine. Nu au fost putine nici clipele care mi le rupeam din provizoriul meu dureros si i le daruiam lui, fara a cere, fara a astepte. Nu au fost putine nici trupurile, nici sufletele, nici buzele, nici degetele, nici ochii cu care il gadilam sufletul si trupul. Nu e putin nici dorul. Uneori am impresia ca daca nu as fi existat eu, nu ar fi existat nici dorul. Dorul, de fapt, e al meu. De cand nu mai exist mi-ai devenit barbat, tata, frate, fiu, sot si Dumnezeu. Am ascuns in tine tot ce eram eu.
Ma privesc in oglinda, si iti vad tie sufletul infierat pe sanul meu drept. Imi privesc pantecul si vad cicatricea buzelor tale pe el. Ma asez in genunchii si iti vad bratele incolacite in jurul soldurilor mele.
Te iubesc, oricine ai fi tu, oricine as fi fost eu...
Salveaza-te de mine!

...

2010-04-30T22:33:00.000+03:00

... I miss so much your little fingers

Sa-ti fie dor...

2010-04-16T18:55:00.000+03:00

Sa-i simti urma degetelor mici pe umerii tai calzi, sa doara cicatricea bratele lui puternice pe soldurile tale, sa-i golesti porii fetei de mirosul dulce de parfum, sa-i simti respiratia fierbine pe obrazul tau, sa-i auzi buzele care saruta lobul urechii tale, sa simti cum ploapele lui te mangaie pe pantece, sa iti inghete talpa sub atingerea talpii lui, sa-i gadili pieptul cu parul tau lung, sa-ti apropri fruntea de gura lui si apoi s-o culci pe genunchi, sa astepti sa-ti sarute ochii cu degetele si apoi sa-ti dezmierde crestetul, sa-ti deseneze fluturi pe spate, sa-si infiga unghiile in pulpele tale apoi sa le sarute, sa-i simti tremurul trupului care te omoara in stramtoarea sa, sa simti cum prezenta ta il amorteste... sa urli cand amintirea trupului te bantuie, te seduce si te paraseste in mijlocul uraganului de suferinta. Stii ce inseamna toatea astea?

Sa-ti fie dor, un dor nebun...

13 aprilie

2010-04-12T23:46:00.001+03:00

Am pierdut intr-o noapte de 13 aprilie lupta cu trupul si sufletul meu care se impotriveau sa lase posedate de iubire. Imi era frica de faptul ca imi voi pierde ratiunea, echilibrul si voi deveni sclava a iubirii, circumstantelor, si timpului care gravita in jurul nostru. Am castigat intr-o noapte de 13 aprilie un nou suflet si un nou trup. Mi-a fost frica de faptul ca vechia ratiune isi va revendica teritoriul. Nu a facut-o. Am decis atunci sa ma supun iubirii, sa ma las in voia ei, sa o fac ratiune si simtire. Stiu ca am pierdut din start lupat cu ea! In dragoste nu exista invingatori doar invinsi. Din momentul in care o lasi sa intre in tine, dragostea te poseda, musca din tine, bea din tine, te zgarie, te stoarce, respira prin toti porii tai pana cand ajungi la descompunerea finala. Si totusi stiam ca aceasta era singura mea scapare, era spectrul care facea din provizoriul meu ceva etern. Am abandonat-o atunci pe cea care am fost, pentru a putea sluji iubirea. Trebuia sa ma eliberez, sa ma lepat de vesmante si masti pentru a-mi putea pleca capul inaintea ei. Am renuntat la convingeri absurde, idei preconcepute, am acceptate relativitatea ca parte exponentiala a vietii mele. I-am promis ca ii voi fi fidela, ca ii voi implora iertarea de cate ori voi gresi sau nu, ca voi pleca umila fruntea si imi voi astepta sentinta de fiecare data cand greselile mele o vor mahni. Mi-am promis ca voi invata sa iert, sa ascult, sa inteleg. M-a invatat sa ma revendic si sa ma supun, sa ma umilesc si apoi sa fac parada din mandria mea. Nu, nu simt injosire, nu, nu simt decadere, simt demnitate pentru ca slujesc iubirea, pentru ca slujesc Divinitate intrupata in om. Pentru ca sunt sclava si stapana iubirii mele.
M-am nascut intr-o noapte de 13 aprilie in numele iubiri, mi-am amestecat sufletul cu cel pe care iubirea mi l-a dat si am devenit noi. M-am nascut intr-o noapte in numele eternitatii, m-am lepatat de carnea putedra si m-am lasat imbracata de iubire.
Da, iubesc! Si sunt mandra, chiar daca ingenunchiez in fata ei. Da iubesc, sunt sclava iubirii, ce sublim sentiment! Da iubesc, si iubirea are chipul tau…
La multi ani!

M-am mutat la tine...

2010-04-12T22:36:00.000+03:00

Daca ma vei intreba cine sunt intr-o zi iti voi zambi, imi voi apropia buzele de lobul fierbinte al urechii tale si iti voi sopti: sunt himera care se strecoara prin sita epidermei tale, sunt femeia care danseaza unduindu-si soldurile, cu capul pe spate si parul gadilandu-i sanii, pe retina ta, sunt corpul care si-a sincronizat secundarul vietii cu al tau, sunt trepidatia care s-a ascuns in tine, prin tine. “Cum e cu putinta sa traiesti in mine?” M-am plictisit intr-o zi sa fiu eu, m-am lepadat de mine, de trupul si sufletul meu nascut pentru a te umple pe tine, mi-am facut bagajele si m-am mutat la tine. Mi-am aruncat in valiza rosie de piele roasa cateve discuri vechi in speranta ca le vom asculta impreuna in acel aparatat stricat de pe masuta ta de mahon. Inainte de a pleca am aprins focul in semineu si am azvarlit rochii, pantofi, farduri, rujuri si masti. Nu mai am nevoie de ele. Vreau sa fiu goala in fata ta, ma scarbesc machiajele pe care mi le asezam pe chip in fiecare dimineata. Am trantit usa, am pasit grabita in lift, am apasat butonul “Parter”, am iesit in strada si am oprit un taxi. Nu aveam bani, haine, bijuterii, nici chei macar nu mai aveam, aveam o valiza cu discuri vechi si un ceas pe mana pe care i l-am lasat taximetristului. Nu mai aveam nevoie de el. Ai tu un ceas alb asezat pe incheietura mainii stangi, de ce as mai avea eu nevoie de unul? M-ai asteptat in prag, mi-am pus mainile pe solduri, m-ai privit usor enervate si mi-ai spus “Mi-e atat de dor de tine!” Te-am sarutat pe frunte, ti-am pus valiza in brate si m-am asezat pe canapea. Ai ramas in picioare si mi-ai privit trupul, ai ingenunchiat in fata mea si ti-ai asezat capul pe pantecele meu. Ti-am mangaiat crestetul si, cand ai adormit, ti-am spus cu vocea stinsa “De azi sunt a ta!”. Esti ca un copil caruia trebuie sa ii spui cat il iubeti in somn, pentru ca nu cumva siguranta ca are iubirea ta s ail faca sa renunte la a mai cauta sa te aiba sau sa lupte pentru tine. De atunci ma trezesc in fiecare dimineata cu respiratia ta pe obrazul meu, iti sarut ochii, te invelesc si imi smulg trupul lenes din bratele tale. Cand ajung cu picioarele pe parchet pasesc pe varfuri ca nu cumva sa te trezesc. Imi asez camasa ta pe umeri, imi rasfat gatul cu parfumul tau, iti trimit un sarut din pragul usii si dispar. Dupa 6 ore te gasesc in fata liceului, cu o orhidee in mana asteptandu-ma. Imi iei degetele mainii drepte in palme si mi le saruti. Eu imi desfac palma si iti mangai obrajii. Imi agheti orhideeia in par, iti lipesti trupul de mine si pornim impreuna spre casa. De fiecare data cand trecem strada ma tragi spre tine si imi prinzi degetele in inclestarea palmelor tale. Cand ajungem in casa, ne descaltam cuminti in fata usii, eu fug in bucatari si tu ma urmezi. Deschid frigiderul , dar nu apuc niciodata sa cotrobai prin el, pentru ca de fiecare tu ma iei in brate si ma gadili. Cadem amandoi pe marmura rece si ne gadilam ca doi copii, pana cand ne amintim din nou ca ne e foame. Ne repezim spre frigider, eu imi torn laptele rece in castronul de sticla, iar tu iti incalzesti pizza in cuptor. Mancam pe canapea, imi iei picioarele si mi le asezi meticulos pe ale tale. De fiecare data iti termini mancarea inaintea mea. Apoi ma privesti cum mananc si te amuza teribil. Ne asezam vasele in chiuveta, ne apropiem trupurile si dansam. In zilele senine iesim afara pentru a ne plimba ca batraneii de mana, ne place sa ne oprim in parc si sa studiem cupluri de indragostiti ghicindu-le povestea. Apusul ne prinde in mansarda, eu in camasa ta, cu parul despleti citindu-ti poezii. In fiecare seara ne uitam la un film impreuna, iti place sa iti pui capul pe pantecele mele si sa te dezmierd. Cand iti incolacesti bratele in jurul taliei mele stiu ca iti e somn si ca astepti sa te sarut pe frunte si sa iti spun “Noapte buna!”. Te sarut deci pe frunte, te invelesc, ma pitesc in bratele tale si astept sa ma saruti si tu. Niciodata nu respecti ritualul. Cand astept sa ma saruti pe frunte imi spui ca ma iubesti, cand astept sa imi spui ca ma iubesti ma saruti parinteste pe frunte. Adormim dupa ce ne inclestam degetele pentru a nu ne pierde in intunericul noptii. Cand facem dragoste? Facem dragoste mereu, sub toate formele posibile. Chiar daca tu nu esti niciodata aici, si eu niciodata acolo. Chiar daca in timpul real suntem departe, ceasul nostru spune altceva.
Daca intr-o zi te voi intreba cine esti sa imi amintesti ca esti trupul cu care sufletul meu traieste in simbioza. Sunt noi, aici nu exista “tu” sau “eu”. Avem timpul nostru, realitatea noastra. Impreuna SUNTEM, separat am MURIT demult.

Leapsa. Carti

2010-04-10T14:43:00.000+03:00

Ok am preluat leapsa de la Badafly (Manu)- (cu putina intarziere, e drept)

Citatul preferat dintr-o poezie scrisa de: Adrian Paunescu

"Si totusi e stare de veghe Si totusi murim repetat”

Poetii romani preferati: Ion Miculescu, Adrian Paunescu, Lucian Blaga, Mihai Eminescu.

Poetii contemporani preferati: Nichita Stanescu

“Ploua infernal,

si noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau în luna lui Marte.

Peretii odaii erau

nelinistiti, sub desene în creta.

Sufletele noastre dansau

nevazute-ntr-o lume concreta.

O sa te ploua pe aripi, spuneai,

ploua cu globuri pe glob si prin vreme.

Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,

mie-mi ploua zborul, cu pene.

Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi

lasasem în lume odaia.

Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,

cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,

si noi ne iubeam prin mansarde.

N-as mai fi vrut sa se sfirseasca

niciodata-acea luna-a lui Marte.”

Scriitorii preferati: Mircea Eliade, Ionel Teodoreanu, Kafka, Emil Cioran

Scriitorii contemporani preferati: Mircea Cartarescu, Paulo Coelho, Octavian Paler, Marc Levy

Ultimul spectacol de opereta vazut: nu am fost din pacate

Cãrtile preferate: Nunta in cer- Mircea Eliade, 11 minute-Paulo Coelho, Lacrimi si sfinti- Emil Cioran

Ultima piesa de teatru vazuta: Desculti in parc

Cu ce scriitori, daca unii dintre ei ar trai si azi, ti-ai dori sa fii prieten? Emil Cioran

Ce carte scrisã deja ti-ar fi plãcut sã fie scrisã de tine si de ce? Alchimistul- Paulo Coelho pentru ca insasi filosofia vietii ia chipul unui cioban care uimeste si frapeaza prin simplitate, lepadandu-se pana si de cel mai ascuns vesmant al iluzoriului firii.

Sunt cea a carei dragoste ai tarat-o in patul altei femei...

2010-03-13T22:23:00.000+02:00

Priveste-ma, fiinta ce ma ai in tine! Priveste-ma, barbat las ce te ascunzi in adancul meu! Atat. Priveste-mi chipul dantelat de lacrimi, priveste-mi ochii goi, priveste-mi carnea frageda ce-mi tremura pe trup. Priveste-mi picioarele firave cu care fug spre tine si de tine. Priveste-mi bratele lungi care se incolacesc in jurul taliei tale, privese-mi buzele care te cauta sa-si potoleasca setea. Priveste-mi genunchii insangerati si zdrentuiti de atatea cazaturi. Priveste-ma cum inca stau in in picioare! Priveste-mi trupul bolnav si plin de cicatrici. Unde te uiti? Uita-te in fata! Sunt demna, sunt verticala barbate! Sa nu crezi ca m-ai doborat. Priveste-mi palmele cum iti iau chipul in ele si te aseaza pe pieptu-mi cald. Priveste-mi sanii plini si albi. Priveste-mi talia care se unduieste in inclestarea bratelor tale. Cine sunt? Sunt femeia ta. Sunt cea din care te-ai nascut, cea in care vei muri, sunt cea prin care respiri, cea care te va sufoca. Sunt sclava si stapana ta. Sunt copilul si sotia ta. Sunt cea care sta sub palma ta deschisa si astepata cuminte indurare. Sunt cea de care fugi in bratele altora, sunt cea in bratele careia mereu te intorci. Sunt cea care isi lipeste trupul gol de al tau si asteapta nemilosul verdict. Sunt cea care apartine tie si numai tie. Sunt cea care si-a lipit sufletul de fiecare data ca tu i l-ai scapat, spargandu-l, sunt cea a carei dragoste ai tarat-o in patul altei femei. Sunt cea care si-a curatat trupul de norori de fiecare data cand tu ai doborat-o si ai uitat s-o ridici. Sunt cea pe care o omori in fiecare clipa. Sunt cea pe care o lovesti si uiti apoi sa o mangai. Sunt cea de care te lepezi in fiecare zi, sunt cea careia ii implori amor in pragul fiecarei serii… Sunt eu, iubeste-ma doar si vindeca-ma, sunt eu, sa nu ma pierzi, auzi? Sa nu ma pierzi….

Eternii...

2010-03-13T21:24:00.000+02:00

Doua trupuri proaspete cu miros de crin si transpiratie. Acel miros de dupa amor. Doua trupuri care cu cateva clipe inainte s-au impletit. Da. Eu stiu ca s-au impletit. Toata lumea stie. Exista o sclipire in ochii persoanelor care se impletesc. E sclipirea de dupa, e mirosul de dupa, e zambetul de dupa. Ochii le sunt atat de plini si de profunzi. Insa doar ei inteleg acea profunzime, doar ei se pot ineca in ea, doar pe ei ii fascineaza. Pe ceilalti ii sperie. Buzele le sunt volumptoase si piele din jurul lor rosie, atat de mult s-au infruptat una din alta incat pielea s-a revoltat si sangele a trasat linii rosi in jurul lor. Mainile se cuprind altfel, el nu ii mai indeasa degetele subtiri in palme, ci le strange, le strange cu atata putere si isi arcuieste podul palmei pentru a proteja petalele florii din mana-i de barbat. Cand pasesc bratul lui drept ii cuprinde talia subtire, si cel stang ii ia mana dreapta in palme. Se opresc des si se saruta. Isi apropie trupurile violent si se hranesc unul din altul. De fiecare data cand el o imbratiseaza trupul ei se apropie atat de tare si de a lui, si capul sau se culca atat de tare pe spate incat am impresia ca fiinta ei se rupe in doua. De fiecare data cand se saruta musca cu atata pofta din trupurile lor ca si cum acel sarut ar fi ultimul, ar fi fatal. Isi plimba rar trupurile pe strada, imi e dat tot atat de rar sa ii vad. Se intalnesc rar pentru ca trupurile le sunt departe. In timpul material traiesc in doua lumi diferite, in cel spiritual si-au aruncat sufletele in aceeasi clepsidra o data cu primul sarut. Dar cand trupurile li se intalnesc fac o sarbatoare din fiecare clipa, fiecare atingere , fiecare sarut. Si de fiecare data cand ii vad, citesc insemnata pe trupurile lor aceeasi dragoste totala si neconditionata, fara viitor, fara trecut proiectata intr-un acum incert si el. Isi uita trecutul, isi anuleaza viitorul si traiesc doar pentru acea clipa. Ce sublim abandon! Ceea ce e de-a dreptul frapant e faptul ca, pe zi ce trece, sunt tot mai indragostiti, au invins timpul, ei nu am lasat necrutaroarea asteptare sa ii inece in relativitatea ei. Si-au crescut iubirea, si-au cultivat respectul dar au ramas indragostiti, eternii indragostiti. Cei care de fiecare data cand se saruta simt emotia primei dati si puterea ultimei dati. Cei care le arata tuturor celor care se opresc sa-i priveasca ca sarutul spune ceea ce nicio insiruire de cuvinte nu va spune odata. Trupurile se inclina cand pasii apasati si mici se sincronizeaza. Din cand in cand capul ei se pleaca pe umarul lui lat. Atunci el ii saruta fruntea. Nu isi spun nimic. De ce sa pateze dragostea lor atat de pura, atat de curprinzatoare, de ce sa slabesca lanturile captivitatii in care sunt acaparate doua suflete care azi au devenit unul, cu banale cuvinte? Ce rost au insiruirile de cuvintele cand sarutul e cuvantul suprem? Acele doua trupuri se iubesc, se iubesc pentru ca se saruta.
Zeci de trupuri trec pe langa ei. Oare banuiesc dragostea din acele doua fiinte? Unii ii privesc suspicios, li se pare de-a dreptul vulgara acea infruptare a lor. Altii ii privesc cu admiratie, caci trezesc in ei iubiri, iubiri uitate, pierdute sau poate niciodata avute. Lor nu le pasa. Daca nu ar fi frig poate ar face dragoste acolo, atunci, in mijlocul strazii asteptand la semafor. Nu din exhibitionism, ci din iubire. Cat despre sarut, sarutul e verdictul iubirii lor. Sarutul e de fapt verdictul al existentei sau inexistentei iubirii dintre doua suflete.

Noi doi..

2010-02-26T17:43:00.000+02:00

As vrea sa traim intr-o lume fara contur... fara ceasuri, fara ploi, fara bruma, fara stele, fara riduri... Sa fim doar noi doi, goi, iubindu-ne infinit. Sa ne tinem in brate, sa mancam pufuleti, sa alergam desculti, sa-mi culegi trandafiri, sa adormi in poalele mele, sa ma saruti pe burtica, sa te gadil in talpi, sa desenam nori si sa dam nume stelelor. Un pat alb, doua cani, o farfurie rosie si multe orhideei. A, si as mai vrea sa avem o mare, marea noastra cu delfini si pescarusi...

Celui care va veni...

2010-02-25T17:48:00.000+02:00

“M-am gandit indelung ce sa-ti scriu, mi-am cotrobait in suflet insa nu am gasit nimic, doar niste cioburi a cameleonului de sticla care s-a spart ieri in mine. Pe panza sufletului taiata de cioburi am gasit zgariat chipul tau. Eternul chip de pe inima mea. M-am nascut cu el, am facut primii pasi cu el, am crescut impletind codite roscate de papusi cu el inauntru meu, mi-am inclestat intaia oara degetele pe penita cu el, dar acum a inceput sa ma zgarie. Ma ranesti! Poate cameleonul care se sparge din ce in ce mai des iti strapunge chipul. Te ranesc si eu oare? Tu de ce nu plangi, de ce nu sangerezi niciodata? A venit vremea sa iti scot chipul din inauntru-mi, sa imi smulg dragostea si sa iti tes un chip si-un trup. Apoi sa iti dau trupul meu. Sa ne impletim trupurile si sa devenim o singura fiinta, caci eu m-am nascut cu tine in adancu-mi iar tu te-ai nascut din nevoia adancului meu. Eu m-am nascut goala, tu te-ai nascut sa ma umpli. Fiinta noastra se va numi “noi”. “Noi” v-a invata sa iubeasca, sa mangaie si sa ierte. Inocenta mea iti va seduce sufletul si-l va atrage in capcana eternitatii. Te voi invata sa crezi in eternitate. Cu iubirea din adancu-mi, neconditionata si sortita tie si numai tie, te voi imbraca in fiecare zi. Te voi gadila cu parul meu lung, si iti voi saruta cu degetele mici ochii apoi iti voi incalzi cu soapte lobul urechii.. Ma voi dezbraca si te voi lasa sa ma privesti, trupul tau va invata sa il simta pe al meu, trupul tau va fi prelungirea fiintei mele. Cand te vei ridica de langa mine, voi fugi in talpile goale dupa tine, iti voi lua palma intre palmele mele si o voi saruta spunandu-ti ca am sa te astept, voi repeta obsesiv aceeasi asteptare. Iar cand te vei intoarce imi voi arunca trupul in bratele tale si iti voi atinge cu buzele frunte. Nu iti voi cere cuvinte de amor, ba chiar te voi implora in pragul fiecarei dimineti sa-mi uiti chipul cand vei vedea alta femeie. Pentru ca stiu ca oricat de multi pasi va face fiinta ta prin lume, oricate trupuri va cunoastre, al meu e singurul care ii va apartine, caci el se naste la infinit din tine. Trupul meu e singurul pe care il poti iubi si singurul cu care poti face dragoste. Te vei lapada de mine de 1000 de ori cand vei sede in bratele altor femei, cand vei vedea trupuri tinere si proaspete. Si apoi ma vei lua inapoi, pentru ca stii ca nimeni nu va putea sa trezeasca in tine atata pasiune si dor, vei musca din mine, te vei hrani cu carne mea frageta. Intr-o zi te vei plictisi de cautare, si te vei intoarce in mine, pentru totdeauna. Iar clipa in care imi vei uita chipul, ti-o vei aminti ca fiind clipa in care m-ai lasat sa intru in tine, sa fiu parte din trupul si sufletul tau. Oamenii uita pentru a avea timp sa-si intipareasca amintirile in suflet. Eu stiu ca ma uiti ca sa iti amintesti de mine. Te voi privi mereu cu dragoste si ochii tai imi vor marturisi cat de draga iti e fiinta mea. Te voi strange la piept de fiecare data cand sufletul tau va cauta caldura sufletului meu, voi sterge cu buzele insetate lacrima din coltul ochiilor tai cand ei, cei de afara, te vor rani. Iti voi lua chipul dulce in palme si iti voi promite ca ma vei avea la infinit. Voi fi copilul tau, femeia ta, prietena, iubita, amanta si sotia ta. Imi vei fi tata, barbat, prieten, iubit, amant si sot. Nu trebuie sa iti fie frica, dragul meu! Sunt aici, voi fi mereu aici chiar daca uneori drumurile pe care le apuci duc altundeva. Te voi astepta mereu. Nu iti cer nimic, nici macar dragoste, dar stiu ca totusi si daca nu o cer, o am. Caci inima ta atat de buna a invata sa iubeasca banalul din mine. Daca intr-o zi viata va vrea sa omoare iubirea pe care mi-o nutresti sa nu o lasi. Daca intr-o zi imaturitatea mea v-a vrea sa o sugrume, sa ma impingi, sa ma strangi tare in brate si sa imi spui ca ma iubesti. Iti voi plange in brate, voi striga sa ma eliberezi. Sa nu imi dai drumul! Ma voi opri din plans, iti voi privi chipul imi voi aminti cata dragoste nutresc pentru el. Te rog sa ma ierti pentru toate greselile pe care le voi face. Lasa-ma sa imi cer iertare de fiecare data cand voi simti nevoia. Dar tu sa nu o faci niciodata, sa nu imi zici sa te iert. Te-am iertat demult. Cand imi voi pune capul pe picioare tale si voi astepta sa ma mangai, sa o faci. Apoi daca voi dori sa iti vorbesc, sa ma lasi. Lasa-ma sa iti multumesc pentru ca ai primit cadou pe care ti-l daruiesc in fiecare zi, viata mea. Stiu ca nu valoreza prea mult. Stiu ca te supar uneori, ca sunt imatura, stiu ca iti gresesc enorm. Dar te rog sa ai rabdare cu mine, sa ma educi, sa ma cresti si iti promit ca intr-o zi ma vei privi si te vei umple de mandrie cand vei vedea ce copil frumos ai crescut la piept. Ajuta-ma sa fiu mai buna, si lasa-ma sa plang ca sa scot veninul lumii din mine. Ajuta-ma sa imi sincronizez trupul si sufletul cu al tau, sa imi fixez secundarul ceasului vietii dupa al tau.. Sa ma cauti, dar nu afara, sa ma cauti in tine. Priveste-ti ochii in oglinda, chipul meu e zgariat pe retina ta, atinge-ti pieptul si ma vei simti acolo, mereu. Te voi astepta in fiecare zi… Si inca ceva: te rog sa nu faci niciodata nimic pentru mine fara sa simti, caci acel gest nu va avea nicio valoare. Te rog sa nu simti mila pentru fiinta mea saraca, te rog sa ignori existenta cuvintelor „obligatie”, „responsabilitate” si „trebuie”. Nu trebuie sa faci nimic pentru mine, nimic din ceea ce nu simti. Vreau sa fi liber ca pasarea cerului, vreau sa zbori sa cauti fericirea iar daca simti ca ea e alaturi de mine sa stii ca te astept sa te intorci in mine. Nu iti cer sa fiu primul tau cuib, dar vreau sa fiu ultimul. Cand vei veni te rog sa ma privesti in ochii si sa nu imi spui nimic, sa ma lasi sa vad in ei chipul meu. Taci! Te rog, sa nu murdaresti petala crinului acelei clipe vorbind. Chipul meu ascuns in ochii tai imi va spune tot ceea ce trebuie stiu, ca esti pregatit sa ne impletim, sa te lasi sedus in capcana eternitatii. Vom fi eterni..”

P.S. Te iubesc...
Cea care te va astepta in fiecare zi...

Pana azi cand am decis sa traiesc la intamplare...

2010-02-21T22:38:00.001+02:00

Paradoxuri. Sunt adepta si supusa lor. Dintotdeauna am cautat sa aromonizez ceea ce inima simte si ratiune dicteaza. De cele mai multe ori am fost nevoita sa omor ceva, temporar cel putin, fie ratiunea fie inima. Nu stiu cum e mai bine. In fond in orice alegere exista un dram de fatalitatea. In final toate trenurile duc catre aceeasi destinatie. Totul e o chestiune de timp. Moartea intotdeauna ne imbratiseaza, fie ca suntem cersetori sau regi. Mereu am trait cu frica de a ma arunca in valtoarea vietii. Am preferat sa fiu un spectator pasiv care-si fuma tigara intr-un colt intunecat. Pana azi cand am decis sa traiesc la intamplare...

La naiba cu trupul acesta!

2010-01-04T17:03:00.000+02:00

Doare. Doare drumul catre mine, doare nimicul pe care-l am acum, nimicul pe care-l voi gasi la sfarsitul cautarii celei pe care am pierdut-o. In fond spre ce ma indrept, cand tot ceea ce fac ma indeparteaza mai mult de mine? Dor urmele degetelor mici pe trupul meu, doare mirosul unei pieli care odata l-am simtit. Doare caldura palmelor pe epiderma mea. Doare asteptarea. Asteptarea care-mi ucide copilaria, singuratatea in care ma scald in fiecare zi cu toate ca paradoxal nu izbutesc sa fiu niciodata cu adevarat singura. Dar sunt o insingurata! Insingurata din pricina dorului din mine, si asta declanseaza o hemoragie continua de sentimente care nu imi lasa trupul sa se odihneasca. Si simt lanturile reci ale durerii lipite pe incheieturile mele subtiri, si simt lacrimile care-mi curg pe obraz si-l zgarie, si simt cum suferinta isi infige ghiarele in carnea mea frageda, si simt cum durerea musca din inima mea si apoi scupia scarbita. Si simt cum tot ceea ce ma inconjoara traieste din mine, se hraneste cu mine iar eu, iar eu sunt stoarsa de puteri. Aud viata cum imi spune sa renunt, scartaitul rotilor de tren din gara vietii. Si simt mirosul sufletelor arse care zac in trupuri putrezite de oameni care renunta in fiecare zi, renunta sa lupte, sa creada si se lasa prada unei vieti mediocre. Unde e dorinta de a continua? Si talpile fierbinti imi ingheata, si ochii ma dor cand ei trec pe langa mine, ce trupuri frumoase au, ce suflete murdare poarta! Nu le inteleg ignoranta, nu le inteleg resemnare, nu le inteleg nici ratiunea, daca ceea ce alearga in creierele lor se poate numii asa. Nu inteleg nici macar cum sangele le mai alearga prin trup. Poate ii e mila de trupul frumos prin care alearga. Poate ii e frica si sangelui sa lase trupul prada mortii, caci trupul e tot ce au. Sufletul le-a murit demult. Nu inteleg cautarea cosmetizarii golului din ei, cred ei oare ca fardul mov si gura rosie pot ascunde asta? Ce e omul, daca nu pacat si virtute? Une e virtutea, caci pacatul e pretutindeni? Privesc haosul din jurul meu si caut sa aflu responsabilul. Sa dau vina pe fatalitatea destinului? Nu, eu nu cred in destin. Ma intreb daca sunt ca ei. Ma intreb cine e mai mizerabil eu, pentru ca am impresia ca traiesc altfel decat ei, eu, bietul copil care isi tese vise din pene de ingeri, sau ei, ei cei care iau viata pur si simplu, se afunda in ea si se resemneaza in fata fatalitatii destinului in care cred? Drumurile noastre duc catre aceeasi destinatie la urma urmei. Fie ca alegi sa iti tesi vise fie ca te lasi in voia destinului, tot mori. De ce sa mai alerg atunci spre mine? De ce sa ma mai caut? De ce sa mai sper? De ce sa mai las viata sa-mi zdrobeasca sufletul in mii de bucati si apoi sa ma chinui sa le lipesc? De ce sa duc acesta lupta, cand ar fi mult mai simplu sa renunt la ea?
M-am plictisit. M-am plictisit de ei, de mine. As vrea sa uit. Uitarea m-ar vindeca scarba de ei, de mine. As vrea sa-mi anulez fiinta. As vrea sa imi inchid intr-un cufar putinele urme de viata din mine. La naiba cu trupul acesta! M-as lepada de o mie de ori de el. Ce conteaza o pereche de ochii verzi, niste buze gorase si uscate si niste bucle castanii, cand sufletul simt ca mi se evapora din trup? Daca as putea sa ies din mine, sa ma ridic si sa zbor. La naiba cu lupta asta!

Exercitiu

2010-01-02T14:56:00.000+02:00

"Nu exista culmi prea inalte, doar aripi prea scurte..."

Se spune ca la inceputul fiecarui an, oamenii isi pun cate o dorinta. Eu mi-am pus 2. Una pentru acest nou inceput, si cea de-a doua mi-am pus-o in momentul in care am suflat cele 17 lumanari. Pentru ca in 1 e ziua mea. Si deoarece e ziua mea si numai a mea (probabil asa gandesc si alti zeci de mii de oameni de pe planeta nascuti de 1 ianuarie), azi , mai mult ca niciodata, am voie sa cred in visele mele. Si tot pentru ca e ziua mea, imi permit sa va cer ceva, sa credeti si voi in visele voastre.
Am facut un mic exercitiu, am scris pe o foaie 10 lucruri pe care mi le doresc in acest an. Nu le-am scris si aici, e drept, am lasat loc sa le completati. Am vrut sa fie doar ale mele. Va invit insa sa va rupeti 10 minute din timp si sa faceti si voi o asemenea lista. Poate cand veti vedea hartia lipita pe dulapul din camera va veti simti motivati, sau cel putin frumusetea data de posibilitatea indeplinirii acelor dorinte va v-a musta de fiecare data cand veti dori sa renunatati la ele.

Lista mea arata cam asa:

10 pentru 2010

1. ......
2. Sa invat sa am rabdare, caci rabdarea e cea mai importanta virtute a muritorilor. Sa dau timp timpului.
3. ....
4. Sa –mi termin cartea.
5. .....
6. ......
7. Sa invat “If you’re not the one” la chitara.
8. ....
9. Sa pictez din nou.
10. .....

Cand durerea alearga mai repede decat sangele in trupul tau, aminteste-ti:
Nu ai voie sa renunti, chiar daca viata te-a ingenunchiat. Te vei ridica, te vei scutura de praf si vei merge mai departe. Vei continua sa lupti pentru a te gasi pe tine, pentru “acea clipa”, pentru acele firimituri de fericire din aureola fiecarei zile, pentru viata pe care intr-o zi ai lasat-o sa te inunde. O prima conditie in lupta care duce spre atingerea unui obiectiv, e sa stii sa pierzi. Cand vei pierde, sa o faci mereu cu capul sus. Acea infrangere e valsul din salonul vietii tale, e dansul celor doua fiinte din tine, cea care ai fost si cea care esti in devenire. Sa nu uiti niciodata sa crezi si sa speri, caci Dumnezeu a sadit in tine puterea de a trece peste toate greutatile. Sa nu uiti de lingurita cu untdelemn din mana ta. Sa ai grija da nu o versi, dar nu prea mare grija, pentru ca s-ar putea sa nu observi minuniile din jurul tau daca esti prea atent la ea. Daca lacrima iti curge neastamparat pe obraz, las-o pana cand ajunge in dreptul buzelor si deseneaza cu ea un zambet. Invata de la oamenii de langa tine. Invata de la cei superiori spirituali dar si de la cei mai putin bogati spirituali. Fiecare om poate sa te invete cate ceva. Si nu uita: nu viata, nu destinul, nu circumstantele sunt vinovate pentru izbandele si esecurile tale. TU. Tu esti cel responsabil pentru ceea ce esti, pentru masca pe care o afisezi. Si chiar daca inca nu stii cine esti, incearca sa fii tu. Viata e o lupta continua, in care oamenii incerca sa atinga perfectiunea, iar calea spre perfectiune e lunga si grea. Dar SCOPUL tau in viata nu trebuie sa fie acela de a atinge perfectiunea, ci acela da a aduna un manunchi de imperfectiuni din care sa creezi propria forma de perfectiune. Cel mai important e sa iti doresti, sa gasesti curajul de a-i sfida pe toti cei care spun “E IMPOSIBIL!”. Cat despre lucruri imposibile: NU EXISTA IMPOSIBIL. EXISTA DOAR LUCRURI GREU DE REALIZAT. Si nu uita: FERICIREA E O CHESTIUNE DE VOINTA.

Ea...

2010-01-02T14:55:00.000+02:00

Scantei din stele licaresc usor, picurand pe aura universala secunde dureros de lungi. Astrii raspandesc fascicole de lumina descriind cu miscari circulare traictoria nesigura a primelor secunde din viata ei. Petale de orhidee spala infinitul si fluturii azurii deseneaza prin valsul lor intaile trasaturi ale trupului fraged. Furtuna de praf stelar se impleteste cu fiinta ei, ceata o mangaie, si fatala iubire o impinge in bratele iluzorii existente. Isi suprapune pleoapele negre lasand o lacrima sa sparga legamantul care le impreuna si descopera ca in spatele lor se ascunde ceva sferic si verde zgariat cu un maro salbatic. In ochi lumina se joaca neastamparata facand ploapele sa tremure, sarutandu-le incet. Buzele gadila fluturi, topind al lor albastru crud si rece. Isi apropie mana stanga de fata nestiind unde sa o asvarle, intr-o miscare involuntara isi atinge chipul alb, si pielea moale se aprinde parca sub mangaierea degetelor sale lungi. Isi impreuneaza mainile, si degetele i se impleticesc in bolta palmelor. Incerca sa isi miste fiinta, silindu-si talpile fierbinti sa danseze pe gheata. Al sau trup isi concentreaza parca toata greutatea in calcaiul mic care sparge delicat gheata. Din larvele lor, fluturii azurii ii tes o rochie alba care ii lasa umerii goi, conturandu-i silueta sculptata parca intr-o bucata de granit pe care brusc viata l-a cuprins cu a sa magie. Paseste inataia oara, facand din al sau prim pas un intreg ceremonial. Inainte de a pasii isi mai atinge o data fata, buzele, nasul, isi sarutat cu buricul degetului aratator lobul urechii drepte, isi cuprins talia subtire, isi scuturat apoi buclele castanii lasandu-le sa cada pe umerii goi si isi incorda buzele in incercarea de a desena intaiul sau zambet, e drept stangaci dar inocent precum surasul curatei copilarii. In perfectiunea ei aparenta, se ascunde insa un gol, si goliciunea sadea in ea asemeni unei tristeti covarsitoare. Intelesese ca s-a nascut dintotdeauna si ca va exista mereu, insa nu intelesese ce trebuie sa faca in acel interval de timp. Asemenea tuturor fiintelor existenta sa este relativa, fericirea si durerea se amesteca in viata din ea, ratiunea si sentimentele se confunda si singura certitudine a sa este eternitatea din ea, si provizoriul din fiecare.
Isi aruncat privirea in oglinda imensa care se intindea in fata ei, asteptand parca sa ii sopteasca ceva, insa aceasta nu a dorit sa ii dezvaluie nici-un secret al existentei, dezamagita si cu privirea abatuta a cauta un alt punct de reper, a cautat un lucru capabil sa o indrume. S-a impiedicat in fuga sa spre cel mai stralucitor astru pe care il zari, de o penita si talpile ei au sifonat foile albe, tesand cercuri imperfecte si trasand linii de grosimi diferite. S-a aplecat, a apucat penita a mai privit o data astrul indepartat, apoi a decis sa porneasca in cautarea lui, intelegand insa ca mai intai va trebui sa-si hasureze pe hartie calea spre el. Si-a ridicat genunchiul care atinsese pamantul a strans foile in brate, si si-a manjit palmele cu cerneala. A cautat indelung un scaun pe care sa-si odihneasca trupul, o masa pe care sa-si scrie povestea, a vorbit cu ea, cu alter- egoul sau, a carui intelepciune ii depasea capacitatea limitata de neintelegere. Acesta i-as spus ca ii apartine, si intelepciunea e tot a ei, insa unele fiinta calatoresc o viata sa o gasesasca, sa isi gaseasca dezlegarea popriei intelepciuni, si altele nu o gasesc niciodata. Cele care o gasesc insa, isi transforma existenta in viata scapand de blestemul pe care universul l-a aruncat asupra lor, sa existe, nestiind niciodata ca a trai e cu totul diferit.
A decis atunci sa porneasca in cautarea alter-egolului pierdut in clipa in care a luat fiinta, sa porneasca in cautare unei intelepciuni caruia i-a apartinut mereu, dar care nu ii va apartine niciodata. Si-a impartit viata in ani, anii in luni, lunile in saptamani, saptamanile in zile, zilele in ore, orele in minute, minutele in secunde. A descis ca unitatea de masurarea a timpului sa—i fie totusi fericirea, clipele in care acesta i-a invadat trupul. De asemenea si-a promis ca isi va asterne experienta fiecarei zile pe o hartie, pentru a nu uita nicio clipa ca intre extaz sau agonie exista o singura umbra, cea a timpului universal..
A inceput astfel sa scrie, dar mai intai si-a promis ca nu va refuza cum facuse pana acum sa traiasca. Le-a promis greselilor ca nu se va mai speria de ele, iubirii ca isi va deschide sufletul sa o primeasca, temerilor ca va invata sa traiasca cu ele sadite inauntru ei. A inceput prin a se bucura de prima dimineata din adevarata sa viata, de soarele care veghea asupra ei, de frumusetea orhideeie din ghiveciul rosu si de glasul celor care i-au fost aproape mereu, si ii vor fi aproape si incepand de azi cand ea a hotarat sa porneasca in cautarea alter-egoului.
Intaia zi a scris despre existenta ei, stiind ca a existat dintotdeaua, dorea totusi sa isi convinga spiritul de acest lucru aparte cert si a facut din alter-egoului in a carui cautare pornise confidentul sau, i-ai scris propriei sale intelepciuni, intelepciunii fiecare fiinte.

Chiar daca mereu e doar o clipa

2009-12-29T12:53:00.000+02:00

Am uitat demult cum e sa fi fericit, sau poate n-am stiut niciodata. Poate am cautat atat de mult fericirea incat, am uitat esenta cautarii mele. Sau poate am pierdut-o pe drum. Caci omul fie se lasa furat de mirajul vietii, imbatandu-se cu iluzii, fie e prea atent sa nu o faca. Rezultatul? E acelasi. Fie ca esti prea atent, fie ca esti perfect ignorant, te impiedici. In cautarea fericirii ne poticnim cu totii. Priveam azi in ochii celor care imi sunt aproapem incercand sa ghicesc taina din care se naste umbra de pe chipul lor. N-am izbutit sa patrund in adancul lor. Am vazut doar niste chipuri pe care timpul a sapat riduri, niste buze uscate si lenese, niste ochi goi, atat de goi incat te inecai in goliciunea lor. Si nu, nu am izbutit sa inteleg ceva pentru ca nu era nimic de inteles. Ei nu aveam nici o taina. Erau o taina in sine, a vietii, a timpului, a cautarii, taina unei fericiri pierdute sau poate niciodata gasite cu adevarat. Cum pot sa fie atat de goi? Cum pot sa traiasca fara a cauta sa inteleaga ratiunea vietii, misterele ei? Cum pot sa renunte atat de repede sa caute fericirea? Uite ca pot. Si poate au dreptate. Poate ca viata nu are nicio ratiune, poate nici mistere nu are. Poate fericirea e o notiune abstracta, poate e doar un cuvant stupid introdus in dictionar de un om care dorea sa dea un sens vietii, dorea ca tu si eu sa ne trezim dimineata si sa ne ridicam din pat. Sa ne privim in oglinda si sa ne mintim ca ne-am ridicat pentru a cauta fericirea. De cate mii de ani ne trezim dimineata oare pentru a incepe cautarea? Nu. Oamenii nu se trezesc pentru a lupta, se trezesc pentru ca asa e firesc, pentru ca viata e o relativa, pentru ca timpul e o relativa, pentru ca ne aflam pe colierul unei lumi perfect rotunde. Pentru ca ne nastem si murim. Pentru ca asa va fi mereu. Pentru ca nu traim pentru fericire, tnici macar de dragul vietii nu traim. Traim pur si simplu pentru ca suntem nevoiti sa o facem .Pentru ca nu ne “chinuim” sa fim buni, o facem doar pentru ca ne e frica de iad. Chiar exista iad? Sa fim seriosi, poate fi ceva mai rau decat un om gol, secat, un om in care nici sangele nu mai fuge, un om care a uitat ca undeva in el exiata un “ceva” care se schimba continuu, care nu e constant dar care reprezinta de fapt esenta lui. Acea esenta e un nimic. Si e un nimic pentru ca nu poate fi definita in niciun fel. Poti sa spui cine esti? Nu. Esti o invalmaseala de linii asezate aparent coerent pe certificatul de nastere. Da. Asta esti in lumea materiala. Si cum ramane cu sufletul? De fapt noi suntem inainte de toate niste fiinte spirituale, avem nevoi spirituale. Caci nu hrana ne tine in viata, nu apa, nu soarele. Ci golul din nou, acel gol permanent care ne impinge in bratele intrebarilor existentiale pentru a se umple.
Dar nu, nu asta doream eu sa-ti spun azi. Doream sa-ti spun ca am gasit fericirea. Da, am gasit-o. Si nu, nu e acea fericire monotona la care toti aspiram, acea fericire in care ne inecam constient si care ajunge sa omoare in cele din urma si cel mai profund depozit afectiv din fiintele noastre sarace. E acea fericire in starea ei pura. Nu e fericirea elaborata, o fericire pe care incercam noi de mii de ani sa ni-o inducem, sa ni-o impunem, e fericirea nascuta din mine, din sufletul meu, nu din creierul meu obosit. Am auzit azi ceva ce m-a revoltat “E Craciun! Trebuie sa fim fericiti!”. Nu, complet gresit. “E Craciun, de ce nu renuntam odata la cautarea acelei fericiri perfecte si incercam sa gustam macare din fericiri marunte de-o clipa capabile insa sa ne extazieze?”. De ce sa nu abandonam lupta aceasta absurda. In fond nici nu stim pentru ca luptam.
Am gasit fericirea in momentul in care am renuntat la cautare, m-am abandonat clipei si vietii. Cand am incetat sa mai spun “vreau, imi doresc sa fiu fericita” am primit tot. Tot ceea ce nu avusesem pana acum. Am gasit fericirea langa mine, a stat pitita acolo privindu-ma amuzata cum esuez in cautare ei. Am gasit fericirea sub cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat sa-l cunosc. Am inteles ca poate maine nu il voi mai avea langa mine, poate ieri l-a avut altcineva, dar acum, acum eu il am, nu-l posed, il am asa cum ma are si el pe mine. Il am cu toate clipele in care imi deseneaza zambete pe fata si cu toate lacrimile pe care mi le pune pe obraz. Ma are cu toate clipele in care ma asez in bratele lui si cele in care ii cer sa ma mangaie cand sunt trista. Ne avem si atunci cand suntem tristi, si atunci cand am renunta de 100 de ori unul la altul. Ne avem si atunci cand aruncam regretele dintre noi si lasam copiii se imbratiseze. Ma va avea mereu, il voi avea mereu. Chiar daca mereu e doar o clipa.
Nu stiu daca asta se numeste fericire, stiu insa ca in vocabularul meu e sinonima cu “acea clipa”. Acea clipa cand am vazut in ochii lui chipul meu, cand am simtit in palmele lui caldura palmelor mele, cand sufletele noastre s-au imbratisat.

Miracol de Craciun...

2009-12-23T20:58:00.000+02:00

Imi e frica de acest Craciun, frica de esenta lui pierduta printre rafturile copilariei mele, copilarie pe al carui prag curand il voi trece, in sens indvers insa. Copilul care am fost, in prag de Craciun impodobea bradul cu globulete colorate, isi impletea betele pe dupa gat si manca toate bomboanele inainte de a ajunge pe crengutele bradului. Copilul din mine pandea ore in sir cautand sa rezolve misterul cadourilor de sub brad. Copilul din mine astepta pitit pe dupa usa sa vada straiele acelui mos batran si bland, iar cand il zarea ii cerea sa il tina in poale. Copilul din mine simtea atunci miracolul Craciunului, pe care acum doar si-l impune sa simta. Adultul din mine e mai gol insa, nu-l mai asteapta pe mos, nu mai doreste sa ii stea in poala, nici macar nu mai imbraca bradul in rosu. Femeie din mine isi picteaza ochii si buzele superficial si asteapta nerabdatoare ca pendului ceasului sa bata ora 9. Isi ia grabita geanta, cheile si telefonul. Femeia din mine a mai pastrat doar magia ajunului, in care toti crestinii umblam din casa in casa pentru a vesti nasterea Mantuitorului. A pastrat-o dar e incapabila sa-o simta. Sufletul ii e atat de neastamparat incat nici macar nu izbuteste sa ii impuna sa fie fericit, sa simta o magie care pana nu demult era prezent in el. O magie firesca odata. Femeia din mine nu s-a simtit miscata nici macar de glasul tremurand al copiilor care colindau in fata bradului. Am incercat, pe tot parcursul serii, sa simt ceva, "un ceva" care sa imi schimbe sufletul macar pentru o clipa. Am simtit insa un gol. Si goliciunea din mine nu putea fi umpluta nici de prezenta celor dragi aproape, nici de cadourile de sub brad, nici macar de steaua de catifea rostie din varful sau. Ce-mi dorea de fapt? Imi doream sa cred, sa cred in Craciun, in magia si puterea sa. Imi doream sa cred. Atat. Insa nu izbuteam sa cred in nimic, nu izbuteam nici macar sa sper. Si cata speranta se cuibarea in mine in vremea in care sufletul nu imi era atat de patat de lacrimi!
Si totusi cand m-am plictisit sa imi impun sa simt ceva, a aparut "acea clipa". Acea clipa magica care ne apare in fiecare zi in cale, dar noi ne pierdem in amanunte si uitam sa o lasam sa ne bucure sufletul. Eu am hotarat sa o traiesc, fara maine sau ieri. Printre zecile de cuvinte am auzit "cele 3 cuvinte magice". Nu, nu sunt 2. La noi sunt 3. Dar n-am sa iti impartasesc taina lor, ar pali frumusetea din care sunt tesute si m-as ineca in faditatea lor. Vocea lui, din care telefonul nu reusise sa absoarba, ca niciodata de altfel, tremurul emotiei, a spulberat toata neputinta din mine. Am inteles atunci ca anul acesta de Craciun am primit cel mai frumos cadou cu putinta, am inteles ca exista miracole, si el e al meu, miracolul care imi face trupul sa vibreze. Am inteles ca nu am nevoie de nimic, caci ma nas si mor in fiecare clipa sub atingerea degetelor sale mici si buzelor sale insetate. Da exista Craciun, exista magie, exista miracole si exista un mos, sau cel putin un spirt care vegheaza asupra noastra si incearca, pe cat ii este cu putinta, sa ne faca daruri spirituale.
A doua zi, dimineata m-a trezit aceeasi voce. Parca dorea sa-mi aminteasca de cele 3 cuvinte magice ale noastre, dorea sa ma convinga ca el este miracolul meu.
Acum cred, cred in mine, in el, in noi si cred in magia unui Craciun care ne ia sufletele in brate si le incalzeste la piept apoi le da celor care ne iubesc.

If you're not the one...

2009-12-15T23:00:00.000+02:00

If you're not the one then why does my soul feel glad today?
If you're not the one then why does my hand fit yours this way?
If you are not mine then why does your heart return my call?
If you are not mine would I have the strength to stand at all?

I never know what the future brings
But I know you're here with me now
We'll make it through
And I hope you are the one I share my life with

I don't wanna run away but I can't take it, I don't understand
If I'm not made for you then why does my heart tell me that I am?
Is there any way that I can stay in your arms?

If I don't need you then why am I crying on my bed?
If I don't need you then why does your name resound in my head?
If you're not for me then why does this distance maim my life?
If you're not for me then why do I dream of you as my wife?

I don't know why you're so far away
But I know that this **much** is true
We'll make it through
And I hope you are the one I share my life with
And I wish that you could be the one I die with
And I'm praying you're the one I build my home with
I hope I love you all my life

I don't wanna run away but I can't take it, I don't understand
If I'm not made for you then why does my heart tell me that I am
Is there any way that I can stay in your arms?

'Cause I miss you, body and soul so strong that it takes my breath away
And I breathe you into my heart and pray for the strength to stand today
'Cause I love you, whether it's wrong or right
And though I can't be with you tonight
You know my heart is by your side

I don’t wanna run away but I can’t take it, I don’t understand
If I’m not made for you then why does my heart tell me that I am
Is there any way that I can stay in your arms?

EL...

2009-12-15T22:41:00.000+02:00

Mereu am obtinut ceea ce mi-a dorit de la viata. Am luptat si am invins. Pana azi. Pentru ca am realizat ca exista totusi un lucru, care a devenit mai important decat toate "ambitiile" dinaintea lui. EL,cel care nu mai e demult o ambitie. A devenit un mod de a trai. Si asta a schimbat tot.

"E frumos?"

2009-12-12T20:37:00.000+02:00

"E frumos?"
"Cand l-am vazut dupa o perioada in care ii uitasem aproape in totalitate numele si chipul, mi-a acaparat atentia. Zambetul cald, ochii caprui in care lumina se juca neastamparat, chipul ii pastra o nuanta de tristete. Era nostalgic. Il mai vazusem inainte si ghiceam parca sufletul ascuns de trupul lui, bunatatea si sinceritatea sa, dar copilul din mine nu anticipa cat de mult avea sa iubeasca acel trup, acel suflet, acel inceput de barbat. In zilele petrecute alaturi de el ochii mei il cautau insistent. Imi era frica uneori sa nu fiu descoperita. Nu puteam sa-i croiesc un chip in mintea mea, nu reuseam sa mi-l imaginez daca nu era in vecinatatea mea sa-l pot privi macar o clipa. Ii uitam chipul in 5 minute, cu toate ca petrecusem atat timp analizandu-l . Inima mea insa, nu putea sa-l uite. Cred ca fara sa-mi dau seama l-am iubit inca de atunci. De fapt cred ca l-am iubit dintotdeauna. Dar sa ramanem totusi la frumusetea sa. E o frumusete dincolo de conventii... E atat de tulburatoare schimbarea sa permanenta si continua, incat cred ca nici Da Vinci insusi nu ar putea sa-i imortalizeze chipul pe-o bucata de panza. In putinele seri in care am reusit sa stam imbratisati, si sa ne atingem, frumusetea sa era de un sublim inefabil. Razele lunii care-i brazdau chipul, ii confereau o nota aparte de mister. Buzele ii eram mici si subtiri, dar atat de insetate. Ochii caprui si alungiti, privindu-ma, deveneau mari si curiosi. Mereu aveam impresia ca doreau sa patrunda profund in mine. Cand ochii lui imi cautau trupul, eu ii mangaiam parul moale. Cand ma tinea in brate ii simteam mirosul pielii. Era putin mai inalt decat mine. Indeajuns de inalt cat sa-mi sarute fruntea cand imi plecam capul pe umarul lui. Bratele lui ma strangeau puternic, lipindu-mi trupul de al lui. Ii zaream picioarele zvelte si foarte bine articulate. Mainile fine, unghi ile mici si degetele calde. Umerii lati si bazinul proportional. Era atat de frumos cand eram impreuna... Am mai zarit o data acelasi tip de frumusete la el, cand era in preajma parintiilor lui. Probabil din cauza iubirii ce le-o poarta. In rest era o frumusete liniara, chip de copil, cand se concentreaza are doua gropite in obraji. E robust, inalt, pielea ii e cafenie si trupul armonios. Fata ii e rotunda si destul de luminoasa. Ochii ii sunt mereu blanzi si sinceri. Zambetul lui... Ce zambet! Are mai multe feluri de zambete. Cel mai mult imi place zambetul lui inocent. De obicei il zaresc pe fata cand imi vorbeste. El stie ca ii iubesc acel zambet. Eu ii iubesc toate zambetele deopotriva. Ii iubesc zambetul ironic care isi face loc pe chipul lui dulce atunci cand il supar, zambetul fortat pe care-l silesc eu sa apara atunci cand socotesc eu ca e prea trist, cel formal pe care l-am zarit la el cel mai rar, de obicei el zambeste din suflet, si zambetul dezinvolt pe care copilariile mele socotite de el amuzante si dulci il deseneaza pe chip. Si privirile ii sunt diferite. Cand e nostalgic privirea lui se pierde in contur si buzele se "strang". Cand e usor intimidat se uita spre cer si zambeste delicat. Cand e surprins ochii ii sunt foarte mari si stralucesc . Cand e fericit, ochii ii sunt mici, adanci de o profunzime dezarmanta. Intelegi tu oare acum cat de complexa e aceasta fiinta?"

Absente si regasiri...

2009-12-11T21:46:00.001+02:00

"Why do you love me?"

S-a ridicat si a plecat. Ceasca de cafea i-a ramas pe masa. Acum el sta, priveste in gol si se intreaba unde a gresit. Iar ea, ea paseste hotarata privind cerul. Se indreapta spre nicaieri. Nici macar nu ii vine sa planga asa cum a facut-o in sutele de zile petrecute sub ceartceafurile albe privindu-i poza si asteptandu-l. Asteptand sa ii auda vocea. Tacerea era apasatoare si dureroasa. Cata singuratate nastea asteptarea! Il astepta sa vina, sa ii stearga lacrima, sa o ia in brate. Si dupa acea, nimic nu mai conta. Nu-mi pasa daca va muri in urmatoarea clipa sau va trai alaturi de el o zi, o saptamana, o viata. Niciodata nu a venit. Cat isi dorea sa nu il fi asteptat atat, asteptarea ucise in ea copilaria. Se simtea secata, goala. Iar acum cand in sfarsit il avea langa ea l-a lasat singur pe terasa, intr-o sambata mohorata si trista de toamna. Nu intelegea. Cum poate sa o intrebe de ce-l iubeste? De ce vrea sa fie cu el? De ce nu poate respira fara el, dupa atat nopti in care il implora in soapta sa vina si sa o stranga la piept? Cum putea sa ii spuna ca poate ar fi mai bine sa se indeparteze, ca nu vor izbuti niciodata sa fie fericiti impreuna? Ce ar fi putut sa ii raspunda oare cand ea nu-l iubea pentru un motiv anume, ci pentru un "tot". Cand ea ii respira viata, se hranea cu amintirea lui. Il iubea. ll iubea pe cel care o certa, pe cel cu care facea dragoste, pe cel de dorul caruia plangea, pe singurul om care o facuse vreodata fericita. Il iubea pe cel cu degetele micute si jucause, pe cel care o rasfata si o mangaia. Il iubea cand o suna, cand ii spunea ca ii e dor. Il iubea pe cel caruia ii cerea iertare si apoi ii sarea in brate fericita. Il iubea pe cel care isi uita cana cu cafea pe birou si blugii azvarliti pe marginea patului. Pe cel care stia sa ii fie alaturi, stia sa o ierte si sa o sarute. Il iubea pe cel care intr-o zi a aparut in viata ei si i-a schimbat-o, pe cel care a invatat-o sa iubeasca. Il iubea pentru ca era a lui, doar a lui, pentru ca el o ranea si o vindeca...

A lasat noptile sa treaca peste trupul ei obosit, zilele sa ii stearga amintirea lacrimei care a cazut in acea zi si s-a intors la acea terasa. El o astepta. Asa cum il asteptase ea atata timp schitand zambete fara contur doar pentru a-i asunde durerea. In acele zile in care ea fusese absenta, el a realizat ca perspectiva unei vieti fara ea il cutremura. Si-a dat seama ca o iubeste. Nu isi imaginase pana atunci niciun viitor cu ea, dar nici fara ea. S-a ridicat cand a zarit-o a fugit si a sarutat-o pe frunte. I-a luat degetele reci in palme si i-a spus "Iarta-ma. Nu trebuia sa te intreb de ce iubesti. Absenta ta m-a fauct sa inteleg ca te iubesc. Te iubesc si atat. Nu te iubesc pentru ochii tai verzi sau trupul tau zvelt. Te iubesc pentru ceea ce sunt cand sunt cu tine, pentru totul pe care il reprezinti tu in mine, pentru acel amestec de parfumuri pe care sufletul tau le imprastie in mine."

Niciodata nu iubim pentru un motiv anume. Iubim pur si simplu, si nu trebuie sa cautam sa intelegem ratiunea dragostei. Dragostea nu ARE ratiune, ea ESTE adevarata ratiune.

Pur si simplu iubire...

2009-12-11T21:22:00.000+02:00

Te iubesc... Atata simt. Iubire. Pur si simplu iubire. Altceva nu stiu decat sa te iubesc. Te iubesc frumos, te iubesc inocenta si atat de naiva. Te iubesc total, pentru totdeauna si neconditionat. Te iubesc cu imaturitatea mea si zambetul tau, cu trupul meu si ochii tai, cu dorul meu si fericirea ta, cu buzele mele si mainile tale, cu nerabdarea mea si calmul tau. Te iubesc acum, aici, maine, acolo. Oriunde de fapt. Si te inseli daca crezi ca astept sa-mi spui la fel. Si te inseli daca crezi ca sper ceva. Nu sper, nu cer, nu astept. Iubirea mea e libera. Nu am nimic de cerut, de sperat sau de asteptat. Doar te iubesc, pur si simplu..."

Singuratate de sambata...

2009-12-11T21:03:00.000+02:00

Sambata, promisiunea unei dimineti in care sa ma rasfat in ceartceafurile albe, promisiunea unei nopti petrecuta cu gandurile departe, promisiunea unei zile in care exista doar eu, ura si dragostea mea. Imi promit ca maine voi fi mai fericita, voi avea mai mult timp pentru mine, voi zambi mai mult, ii voi imbratisa pe cei pe care ii iubesc, imi promit ca maine voi avea mai multa rabdare. In zadar, termin obosita in bratele noptii de sambata uitandu-ma pe geam., cautand luna si intrebanndu-ma ce am facut azi ca sa fiu fericita? Gasesc raspunsuri copilaresti, ma amuz si imi soptesc „E sambata, e noapte, si eu ar trebui sa fiu cu mine asa cum mi-am fagaduit. Sunt?”. Da sunt ceea ce vreu sa fiu, sambata cred ca e singura zi care se deruleaza asa cum sufletul meu vrea. Ma tresezc in zori, ma repezesc spre draperii si caut soarele. E acolo, e sus si imi promite ca azi ma va face fericita. Fug grabita in bucatarie, caut laptele in frigider si il azvarlu in castronul transparent. Sunetul pe care acel lichid alb in face cand se izbeste violet de fundul bolului ma incanta. Caut cererealele de ciocolata si acopar albul proaspat cu ele. Rotesc lingura in bol, inec cerealale in lapte, privesc in oglinda si zambesc „E dimineata mea”. Urc scarile reci de marmura alba, asez bolul cu precizie pe marginea patului, adulmec aroma laptelui proaspat si musc cu o placere aproape carnala din fulgii de proumb. Tarziu ii aud pe parintii si fratele meu care coboara sa manance. Iti marturisesc, rusinata, ca nu imi prea plac mesele in familie, sau poate imi plac dar nu sambata. Sambata vreau sa fiu doar eu si cu mine. Totusi cobor la masa, stau cinci minute si urc cautand orice justificare pentru a nu-i supara. Am avut mereu o placere stranie de a-mi petrece diminetile libere doar cu mine, de a manca singura fara sa fiu silita sa iau parte la tot felul de conversatii pe care le socotesc plictisitoare. Scenele de familie mi le imaginez derulandu-se in orice alt context decat in cel a unei mese de sambata dimineata. Poate e doar o nevoie de intimitate pe care mi-o manifest doar cand simt ca nu ii deranjez pe cei din jur. Am nevoie sa ma privesc dimineata in oglinda singura, am nevoie sa ma spal pe dinti si sa fiu doar eu in baie, am nevoie sa-mi zambesc doar mine, am nevoie sa ma mustru cand doar eu sunt de fata si am nevoie sa-mi strang jucaria de plus in brate fara ca nimeni sa ma vada si sa se lase uluit de comportamentul meu pe alocuri bizar. Restul zilei de sambata mi-l petrec citind si seara aleg sa ma plimb pe strazile de pe Magura, de unde orasul se intinde curajos sub poalele acestuia, unde se zaresc lumini care scanteiaza in noapte invelind orasul intr-o aura mistica. Pe langa lectura si eventualele pasaje pe care ti le scriu sambata. De fapt viata mea se deruleaza intre orele petrecute la liceu, antrenamnete, lectura si eu. Eu cantaresc mult in aceasta ecuatie, poate de aceia simt nevoia unei zile in care sa fiu doar eu, in care sa nu trebuiasa ca conversez, sa par draguta, sa disimulez emotii care de fapt imi sunt straine, sa rad pentru ca „se rade”, sa zambesc pentru a parea fericita. Sambata sunt fericita, sunt fericita insa in felul meu si nu inteleg fericirea dintr-un zambet, inteleg fericirea profunda care cotrobaie prin mine. Eu de fapt inseamna mai mult decat propria persoana, inseamna fericirea mea, iubirea meu, incertitudinile mele, inseamna un cineva indepartat dar drag mie, inseamna de fapt esenta a ceea ce sunt, inseamna cea mai primitiva si pura stare.Recitesc ceea ce am scris, si ma amuza necesitatea mea de a justifica singuratatea pe acre o vreau prezenta azi in viata mea. Mi-a lua insa mult timp sa inteleg ca ma vreau singura, ca ma sufoca cei din jurul meu uneori, ca ma sperie multimea, ca in ciuda bucurie pe care o simt alaturi de cei dragi mie, in ciuda placerii de a povesti cu colegele, pasiunii pe care o pun in antrenamente, iubirii pentru lectura si pentru scris pe care o nutresc, trebuie sa fiu singura. Nu sunt o insingurata, sunt doar singura azi, as vrea ca toate sambetele sa fie doar pe acel „eu” complex din mine, as vrea sa iua din aceste momente puterea si motivatia de a-mi trai celelalte 6 zile a saptamanii, de a zambi si a ma ruga duminica, de a pasii luni entuziasmata spre liceu. Singuratatea e o virtute necesara in procesul de cunostere de sine. In singuratate se manifesta adevaratul eu.

Lost without you...

2009-12-09T15:05:00.000+02:00

No I'm not too proud to say

All I know is I'm lost without you

I'm not gonna lie

How am I gonna be strong without you?

I need you by my side...

Sa facem dragoste!

2009-12-06T19:35:00.000+02:00

"Fac dragoste doua corpuri care se cunosc infinit de mult si care nu se satura totusi redescoperindu-se. Stiu ce va face in fiecare clipa si totusi sunt mereu surprins..."

Picaturi de dragoste...

2009-12-06T19:24:00.000+02:00

„Atunci parca timpul s-ar fi oprit in loc si Sufletul Lumii ar fi aparut cu toata vigoarea in fata baiatului. Cand i-a privit ochii negrii, buzele ezitand intre zambet si tacere, el a inteles partea cea mai de seama ceea ce toti pamantenii sunt capabili sa inteleaga in inimile lor. Si asta se numeste IUBIRE, ceva mai vechi decat oamenii si decat insusi deserturile, dar care reinvia mereu cu aceeasi forta oriunde se intalneau doua perechi de ochi asa cum s-au intalnit cele doua perechi de ochi in fata unui put. Buzele ei s-au decis in sfarsit sa zambeasca, si asta a fost un semn, semnul pe care-l astepta el fara sa stie de atat timp in viata.”

Marea, noi...

2009-12-06T19:18:00.000+02:00

"Marea loveste digul pe care în seara aceea n-am avut curajul sa mergem pâna la capat. Piatra uda luneca si, la un pas de noi, era rupta. Daca eram neatenti, ne puteam prabusi în apa ce fierbea dedesubt. Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atât de atenti, încât într-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig. Ne vom multumi sa ne-aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminte mai rar si îl vom uita în cele din urma, vom uita ca-ntr-o seara eram poate hotarâti sa mergem la capat. Acum chiar daca as merge pe dig, nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca sau pot înainta curajos. E totuna. Si-as vrea sa uit în ce zi ma aflu, în ce an si unde, sa ascult marea lovindu-se întruna de dig, sa ma întreb cine sunt, ce vârsta am si ce caut aici. Si de ce m-am oprit în fata acestui dig, ca si cum l-as cunoaste? "

Octavian Paler

Arta iubirii si contrafacerile

2009-12-06T18:58:00.000+02:00

Frica de singurătate generează multe dintre actiunile noastre. Primăvara, unul dintre răspunsurile la aceasta anxietate, este căutarea iubirii. Nu e surprinzător că suntem interesati de diferite „arte ale iubirii”. De multe ori nu suntem însă atenti la ceea ce presupune însusirea unei arte: o lungă ucenicie. Capacitatea de a iubi este formată în cea mai mare măsură prin învătare si nu e ceva care creste de la sine în noi sau poate fi culeasa în grabă de pe marginea drumului.
Sunt trei conditii esentiale pentru a fi apt de iubire. În primul rând, să stii ce este iubirea (si mai ales ce nu este iubire), ce ai de făcut atunci când iubesti; în al doilea rând, să exersezi pentru a afla cum se mentine iubirea; în sfârsit, asa cum nimeni nu a devenit vreodată maestru în arta picturii practicând-o doar când nu avea altceva de făcut, tot asa nimeni nu învată să iubească dacă nu acordă maxima prioritate acestei activităti.
Iubirea este o activitate, adică ne solicită participarea activă. Spunem adesea „noroc în dragoste”, ca si cum dragostea ar fi ceva care dă peste noi rar si din întâmplare; confundăm însă iubirea cu îndrăgostirea si apoi cădem în capcana de a încerca să mentinem starea de îndrăgostire în loc să ne construim iubirea. Cei patru piloni ai unei asemenea constructii sunt grija fată de celălalt, responsabilitatea, respectul si cunoasterea.
Prea adesea suntem neatenti tocmai cu cei pe care spunem că îi iubim; vorbesc si mă comport neglijent spunându-mi că sotia stie că o iubesc; dar esenta iubirii e să muncesti în fiecare zi pentru ca ea să crească, să ai grijă de persoana iubită. Nu e doar o metaforă; o puteti vedea întrupată intr-un copil care creste.
Responsabilitatea nu este o obligatie exterioară, ci un răspuns voluntar la nevoile celuilalt; cu alte cuvinte, nu e suficient doar să muncesc si să îi ofer ceea ce cred eu că e important, ci să aflu si ce e important pentru el si să găsesc moduri în care as putea răspunde acelor dorinte.
Respectul în iubire înseamnă a-l putea vedea pe celălalt ca o persoana unică si valoroasă asa cum este, nu în functie de corespondenta cu idealizările din mintea mea. Respectul este considerat ca fiind exterior iubirii sau chiar ca un semn ca iubirea nu (mai) există doar de cei care confundă dragostea cu îndrăgostirea. Intr-adevăr, în faza îndrăgostirii, respectul nu apare la suprafată pentru că nu îl vezi pe celălalt: acesta e doar un cuier pentru fantezia absolutului. Un al doilea motiv pentru care respectul nu e vizibil în aceasta perioadă este faptul că e nevoie de două persoane libere pentru a exista respect; ori cei doi tocmai trăiesc iluzia fuziunii totale, a deplinei dependente reciproce. Îndrăgostirea, fiind trecătoare, la iesirea din ea sunt două drumuri: încercarea de dominare sau cunoasterea celuilalt pentru a folosi ocazia apropierii dată de îndrăgostire în încercarea de a construi o iubire.
Cunoasterea este cimentul dragostei: generează respectul, călăuzeste responsabilitatea, dă semnificatie grijii pentru persoana iubită. Am vorbit despre ce presupune iubirea, acum vom spune câteva cuvinte despre cum se dobândeste abilitatea de a iubi. Putem descrie patru deprinderi care fac durabilă iubirea: încrederea, disciplina, concentrarea, răbdarea.
Încrederea se formează prin curajul de a mă expune, de a lăsa la vedere vulnerabilitatile în fata celuilalt. Lasă-l să te cunoască pentru ca tu să poti evolua si el/ea să te poată sprijini.
Disciplina e cea care face diferenta între iubirea ca amuzament („cool”, „fun”) si iubirea ca mod de viată. Dacă fac un lucru doar când am chef, cu sigurantă ca nu este printre cele importante. Ce înseamnă disciplina? A avea un timp dedicat iubirii, a avea planuri de dezvoltare a relatiei cu celălalt asa cum avem, de pildă, planuri pentru carieră.
Concentrarea înseamnă a fi prezent în iubire, acum si aici, nu doar în amintiri frumoase sau în planuri de viitor. Înseamnă ca momentul prezent să nu fie diluat, să fim împreună, nu doar unul lângă altul în fata televizorului.
Răbdarea e poate mai dificil de învătat într-o lume a vitezei, dar este calitatea esentială atât pentru a avea o cunoastere profundă a celuilalt, cât si pentru a mentine delicată balanta între nevoile mele si nevoile celuilalt.
Capacitatea de a iubi se învată si presupune depăsirea unor obstacole. Despre acest lucru am vorbit mai sus, nu despre dragoste. Pentru cel ce a deprins arta iubirii, toata munca necesară pentru a tine iubirea e usoară si plăcută. Cel care vrea o cale mai scurtă se alege cu o contrafacere, o copie palidă a ceea ce ar fi putut fi iubire. Si atunci să nu spună că iubirea e trecătoare. Închei citându-l pe Sf. Apostol Pavel, cu celebrele sale cuvinte despre dragostea adevărată:
1 Corinteni 13: De as grăi în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare si chimval răsunător. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiintă, si de as avea atâta credintă încât să mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. De as împărti toată avutia mea si de as da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se laudă, nu se trufeste. Dragostea nu se poartă cu necuviintă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieste, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinta; darul limbilor va înceta; stiinta se va sfârsi. Pentru că în parte cunoastem si în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârsit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinta. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. [...] Acum rămân acestea trei: credinta, nădejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Dr. Dan Ghenea, medic psihiatru

She...

2009-12-02T21:23:00.000+02:00

"Cea mai minunata femeie din lume este cea pe care o iubesti si cea care te iubeste cu adevarat."

Maktub

2009-12-02T21:06:00.000+02:00

“Dunele se schimba o data cu vantul, dar desertul ramane mereu acelasi. Asa va fi si cu iubirea noastra. Daca fac parte din Legenda ta, stiu ca intr-o zi te vei inapoia. Vreau ca barbatul meu sa umble liber ca vantul care unduieste dunele. Am sa te astept in fiecare zi. Maktub.”

Good morning love!

2009-12-01T12:51:00.000+02:00

When the sunshine hits your pretty face in the morning

I hug you, love you, kiss you good morning

This is the way I start my day just being with you

I love your sleepy eyes

You wake up with a smile

You tell me you love me, hug me, and kiss me good morning love!

You are my sunshine, my sunshine babe, my sunshine

You brighten up my day

You are my sunshine, my sunshine babe, my sunshine

And oh what a beautiful day!

And what a beautiful day to wake up and say

I got this beautiful girl and shes my world

And i'll do anything for her

Because i'll be givin her all my love

And i just feel it's not enough I gotta find a better way

To help her understand that i'll do anything for love!!

De ce iubiti femeile?

2009-12-01T12:48:00.001+02:00

"Dar se intampla in viata oricarui barbat un miracol de cateva clipe: intalnirea unei priviri, o sarutare, o atingere care nu se aseamana cu nimic din tot ceea ce a fost pana atunci. Orice barbat simte atunci ca se petrece ceva nou in el, ceva maiestros si straniu; nu e numaidecat dragoste, nici emotie, nici trepidatie carnala. E “ea”. Si nu te gandesti deloc la trupul ei, te gandesti mai ales la prezenta ei, la magia ei ascunsa. O zi, o suta de zile, zece ani cu fiinta aceea frumoasa sub acelasi acoperamant, alaturi de tine zi si noapte. Iubirea ei te apasa, te sugruma, si fara voia ta te destrama si te topeste pana la descompunerea finala." (Mircea Cartarescu)

Despre destin...

2009-11-29T18:14:00.000+02:00

"Tot ce intelegea baiatul in clipa aceea era ca statea in fata femeii vietii sale, fara sa fie nevoie de cuvinte, iar ea trebuia sa stie asta. Era mai sigur de acest lucru decat de orice altceva pe lume, chiar daca parintii lui si parintii parintilor lui I-ar fi spus ca se cuvenea ca mai intai sa curteze, sa se logodeasca, sa cunoasca fata si sa aiba bani, si abi apoi sa se insoare. Cine vorbea asa poate ca nu cunoscuse niciodata limbajul universal, fiindca atunci cand te cufunzi in el, iti vine usor sa intelegi ca intotdeauna exista cineva pe lumecare asteapta pe altcineva, fie in mijlocul unui desert, fie in mijlocul marilor orase. Iar cand drumurile celor doi se intretaie si ochii lor se intalnesc, tot trecutul si tot viitorul isi pierde orice importanta si nu mai exista decat clipa aceea si incredibila certitudine ca toate lucrurile au fost scrise de aceeasi Mana. Mana care trezeste Iubirea si care a facut un suflet geaman pentru fiecare fiinta umana care munceste, se odihneste si cauta comori sub soare. Fiindca fara asta visele omenirii n-ar avea nici o noima." (Paulo Coelho- Alchimistul)

Viata si miracolele...

2009-11-29T17:23:00.000+02:00

Ma gandeam la cum cautam ca tampitii fericirea in Cer si uitam ca ea e pe Pamant. Ma gandeam cat de ignoranti putem fi cand spunem "Nu cred in miracole!", cand viata in sine e un miracol. Cate secunde privesti cerul dimineata, cate secunde iti ingaduiesti sa "pierzi" uitandu-te la picatura de bruma de pe firul ierbii pe care calci? Nici o clipa.. Si stii de ce? Pentru ca nu avem timp, avem timp pentru tot si totusi pentru nimic. Avem timp sa ne spalam pe fata, sa ne coloram unghiile si sa ne aruncam privirea superficial in oglinda sa vedem daca nu cumva "ne-a curs" rimelul dar nu avem timp sa ne uitam in ochii nostri pentru a verifica daca sufletul mai e inca in noi. Avem timp sa ne umplem bolul cu cereale de dimineata dar nu avem timp sa ascultam sunetul pe care laptele proaspat il produce cand se izbeste de fundul castronului. Avem timp sa ne plangem ca e frig afara, ca drumul pana la liceu e lung dar nu avem timp sa privim castanul din curte care tocmai s-a lepadat de frunzele galbene. Privesti vreodata cerul? Da. De ce? Pentru a-l admira? Nu. Pentru a vedea daca ai nevoie de umbrela neagra in cazul in care cerul se v-a decide sa se revolte. In fond suntem atat de limitati! Cautam o viata intreaga sa fim fericiti, credem in fericiri monotone si ne invionvatim destinul daca ceva rau ni se intampla. Te-ai gandit vreodata cum ar fi sa fii mereu fericit? Monoton, ai simti o fericire monotona pe care nici macar nu ai mai stii sa o apreciezi. O fericire care ar omora toata dragostea din tine, tandretea si placerea de a cauta incontinuu raspunsuri. Ce s-ar intampla daca maine nu ai mai avea intrebari? Ai muri.. Uneori ma gandesc ca e mai bine sa mori asa decat sa mori incet din dorinta absurda de a trai incadrat in tipare, de a face tot ce fac toti pentru ca trebuie, pentru ca cineva a impus un anumit ritm al lumii. Nu. Nu aia e fericirea. Fericirea nu inseamna o casa, o masina, o casatorie si 2 copii, frustrari de dupa 40 de ani, riduri si moarte. Fericirea e acea lupta continua de a te afla pe tine insuti care se sfarseste o data cu momentul in care iti cunosti sufletul geaman. In momentul acela incepe o alt fel de fericire, aceea de a cauta sa faci permanent din viata lui-viata ta, din fericirea lui-fericirea ta fara a-l sufoca totusi, si dandu-i toata libertatea din lume, a cauta sa iubesti tot din el. Cand vom intelege ca viata e in sine un miracol oare?

P.S. I love you!

2009-11-29T17:21:00.000+02:00

Ce simt? Cat de plictisita sunt de cotidian, cat de vitala e prezenta culorii in tabloul tristetilor trecatoare. Simt iubire, durerea care musca din mine, speranta, viata, gelozie… Simt ca iubesc, simt ca iubirea mea e prea puternica, simt ca ma sting de dor, simt asteptarea nascuta din singuratate, simt nerabdarea care-mi omoara copilaria, simt ca pot nimic, simt ca pot tot. Iubire…la asta se rezuma tot.. Nesiguranta, siguranta, durerea, fericirea, injosirea, slavirea, umilinta, maretia, credinta, paganismul, supunerea, revendicarea toate se nasc din iubire. Doare, ma doare absenta lui, ma sfasaie dorul. Ma ucide asteptarea, ma amorteste ideea pierderii copilariei. Pentru ca asteptarea imi ucide copilaria. Doare urma bratelor lui pe trupul meu, doare zambetul sub care imi ascund tristetea, doare inima care implora amor. Dor pasii lui indepartandu-se in noapte. Pentru a cata oara pasii lui se duc? Doare privirea lui goala, dor buzele odata sarutate, doare chipul lui departe. Dor degetele mele in palmele lui, doare vocea caruia distanta ii fura din emotie, silind-o sa para liniara, rece, fara inflexiuni. Doare absenta lui in noptile tot mai lungi si reci, doare speranta nascuta prea timpuriu si totusi tarziu. Dor indragostitii cu trupurile inclestate care imi regreta singuratatea. Dor lacrimile care-mi sapa fata in pragul fiecarei seri cand privesc cerul si ma intreb. Cand? Cand se va sfarsi asteptarea? Se va sfarsi, nu-i asa? Trebuie sa se sfarseasca. Orice asteptare e provizorie, chiar daca tine o viata. Doare indiferenta, doare sinceritatea dezarmanta. Dor cuvintele dintre noi. Doare dragoste mea, doare dragostea lui. Doare el, dor eu, doare absenta. Absenta atingerilor, absenta caldurii trupurilor noastre, absenta lui in fara bolului meu cu cereale de dimineata, absenta mea in spatele oglinzii cand se barbiereste. Doare dorul, acel dor nebun care se naste din a doua secunda cand trupul lui nu mai e langa al meu. Acel dor crud, crunt mult prea intens. Doare pasiunea, nevoia carnala, si vitalitatea implementata de spirit. Doare iubirea, poate e mult prea mare, mult prea intensa, sau poate nu. Poate e doar iubire. Pur si simplu iubirea. Poate nu exista iubire mare sau mica, poate iubirea pur si simplu e sau nu e deloc. Poate faptul ca iubirea nu e relativa ma inspaimanta teribil. Faptul ca ratiunea mea constientizeaza ca iubirea pe care fiinta mea o nutreste e totala, neconditionata si vesnica. Doare timpul, timpul care intareste sufletul si distruge inima care s-a plictisita sa bata atat. Cand? Cand timpul ne va arunca vietiile in aceeasi clepsidra? Doare…Doare tot…. Simt durerea de tot si de toate. Dar simt ca durerea se naste din iubirea, adevarata iubire. Si asta ma consoleaza. Si mai simt ca iubirea poate invinge si dorul si durerea. Ceea ce din flacara se naste in flacara moare. Si nu-mi pasa ca doare! Nu-mi pasa ca astept. Voi astepta cat timp va fi nevoie. Voi astepta o viata daca asa se cuvine. Voi astepta si voi spera, pentru ca iubirea m-a invatat sa astept. In fond ce e asteptarea, ce e durerea, ce e dorul? In fata focului dragostei toate pier. Voi face din singuratate viata-n doi. Pentru ca eu stiu ca el e aici. E aici, inauntrul meu.. Si trupul…Ce mai conteaza ca trupul lui nu e aici? Trupul e doar invelisul in care sufletul se ascunde. Intr-o zi poate sufletul ii va chema si trupul alaturi. Atunci vom fi un trup, acum suntem un suflet. Si undeva pe axa vesniciei am fost si vom deveni un trup si un suflet. Acelasi trup, acelasi suflet. Dragostea, dragostea doare, dar e singura care poate sa imi dea fericirea. Dragostea e singurul lucru fara relativa. Caci binele e relativ, raul la fel, dragostea e pur si simplu dragoste. Dragostea sunt eu, dragoste esti tu. Da pot! Iubesc si pot! Pot sa sufar, pot sa astept ba chiar pot sa strivesc coroana de licurici a lumii daca…daca-l am pe el…
”Sa-ti spun ce e dragostea adevarata. Dragostea e credinta oarba, umilinta fara preget, supunerea desavarsita, incredere si daruire, impotriva ta insuti, impotriva lumii intregi. Dragostea inseamna sa iti dai inima si sufletul celui care ti le va zdrobi.” (Charles Dickens).

Fericire...

2009-11-29T16:54:00.000+02:00

Oare de ce am mereu tendinta de a incepe cu „azi”? Poate pentru ca azi a fost candva un indepartat maine, pe care faptura mea se incapataneaza sa-l scrie obsesiv. M-am gandit deci, azi, la fericire, la acea fericire care m-a acaparat fiinta, fericire caruia nu am reusit pana in momentul de fata sa ma abandonez. Cred ca lasitatea din mine nu-mi dadea pace. Da, am fost o lasa amanand clipele de fericire, faganduindu-mi ca le voi trai cand voi „avea timp”. Paradoxal mereu aveam timp, dar niciodata el nu e al nostru in totalitate. Am inteles de abia acum ca fericirea trebuie traita atunci cand ma inunda, ca adevarata fericire se dezlantuie doar in „acea clipa” a vietii mele. „Acea clipa”? Acea clipa e prima zvagnire nefireasca a inimii in piept care anticipeaza emotia, iar daca nu cutez sa ma abandonez acelei clipe fericirea moare. De ce am amanat sa-mi traiesc fericirea, cand aveam atata nevoie de ea? Am crezut oare ca sunt alte lucruri in viata mai importante decat fericirea? Probabil credeam acum insa stiu ca nu, nu exista lucruri mai importante decat fericire. Pentru cei ce iubesc fericirea e dragostea, pentru cei ce cred fericirea e credinta, pentru cei ce plang fericirea e lacrima care ii elibereaza de durere, pentru cei ce adora soarele fericirea e libertatea de a-l privi. Fiecare are fericirea lui ascunsa, „un ceva” capabil sa-i contureze un zambet pe fata cand trupul lui a uitat ca zambetul nu este un rid, este un simtamant. Azi sunt fericita, nu am fost niciodata mai convinsa de acest lucru. Sunt fericita pentru reusesc sa traiesc „acea clipa” in fiecare zi. Sunt fericita pentu ca imi respect fericirea, o savurez curajoasa si constienta de ea, fara a ma gandi la maine ar putea sa aduca o eventuala naruire a ei. E drept, sunt clipe cand simtamintele imi amortesc si revine teama sadita de viitor in mine. Atunci alung teama cu un zambet, zambetul pe care credinta mi-l sugereaza, nadajduiesc ca totul va fi bine. Ma intreb unde e acea fiinta trista si sobra care am fost? Ma privesc in oglinda si nu o gasesc. Oara a murit? Da. Fericirea a ucis-o. Ce am facut oare in toti acesti ani fara fericirea aceasta care ma inunda? Cum am putut trai o zi fara sa-mi zambesc in oglinda, sa privesc pe cer si sa ii multumesc Dumnezeului care ma vegheaza pentru fericirea pricinuita. Dar de unde atat fericire? Din mine. O aveam dintotdeauna inauntrul meu, am fost mereu cea care sunt acum insa am lasat locul alteia in mine din cauza fricii si incertitudinilor, nu stiam cu sa ii dau drumul, cum sa o eliberez din captivitatea la care o supuneam. Te intrebi poate ce e fericirea mea? Iubirea, iubirea e fericirea care a omorat-o pe cea care niciodata nu am vrut sa fiu, dar am fost. De cateva luni traiesc o metamorfozare totala, e incredibil cum am atatea resurse in mine, e incredibil cu reusesc sa ma schimb in fiecare zi, sa fiu mai mult fericita ca ieri si mai putin fericita ca maine. Nu am inteles fericirea, nu ii inteleg realul motiv, pentru ca pe langa iubirea mai trebuie sa existe si un alt motiv, pe care poate il inteleg dar il tainuiesc savurand existenta lui. Inteleg insa ca trebuie sa o traiesc, trebuie sa ma metamorfozez si sa ii ingaduiesc fericirii sa ma schimbe. Nu stiu daca toti cei din jur observa fericirea mea, desi subtilitatea nu ma caracterizeaza, insa interesul fiecaruia dintre ei e, ca al tuturor oamenilor, scazut. Oamenii se preocupa de propria fericire, uitand sa o caute in cel de langa ei. Insa eu ma descopar in fiecare zi uimita, descopar um om care nu am crezut ca exista, o fiinta care imi era straina pana acum, desii traisem in acelasi corp. Descopar o faptura plina de viata, o faptura care face ce simte rareori ce trebuie, o faptura care nu se gandeste la maine, la eventuale esecuri, la consecinte, motive, regrete, o faptura care s-a maturizat intelegand ca trebuie sa-si accepte si sa-si iubeasca varsta si copilaria care inca zace in ea, o faptura care s-a maturizat invatand din nou sa fie copil. Sunt o faptura care a invatat sa traiasca, reusesc sa traiesc fiecare clipa pana la saturare, reusesc sa rad si cu rasul meu colorat sa amuz pe cei carora li se par o fiinta dulce invaluita in misterul unei copilarii dedicate in totalitate vietii, ambitilor si viitoarei cariere. Realizez ca doar cei care sunt fericiti sunt capabili sa dea fericire, si simt nevoia carnala de a zgaria trupurile celor din jur cu fericirea mea, de a-i ameti cu credinta mea in viata, de a-i inconjura cu dragostea mea. Diminetile imi par splendide acum, aerul ma imbata, pasi imi sunt mai usori si in druml spre liceu ma afund in fiinta celor care imi taie calea incercant sa ii descos, urmand ca dupa cateva clipe sa dau verdictul fericirii sau nefericirii lor, fapt ce ma amuza teribil. Invat sa-i fac pe cei din jurul meu sa zambeasca glumind, vorbind adesa pe intelesul tuturor, trecand prin toata registrele limbii, lasandu-ma condusa de intuitia pe care nu credeam ca o posed. E atat de frapant sa ii vad zambind, sa-i simt fericiti sau macar in cautarea fericirii in preajma mea. Drumul spre casa e la fel de placut, insa de data asta ma pierd in privelistea din jurul meu, privesc cerul si port conversatii banale sau profunde cu cel care s-a nimerit sa imi insoteasca pasii pana acasa. Cand imi zaresc casa, ma apuca o pofta teribila de mancare, grabesc pasii, nu uit niciodata sa ma stramb cand trec pe langa cele trei geamuri care marcheaza fatada stanga a casei si cand sunt in pragul usii apas energic pe clanta si zambesc. Mananc in graba, ma arunc pe pat si sunt gata sa imi continui istovitoarea fericire. Alerg in birou. Citesc, invata, cobor, imi beau mereu cana de lapte, savurez ciocolata sa ma afund in pachetul de pufuleti in timp ce las sentimentele sa iasa din mine, scriindu-ti. In pragul dupamesesi pornesc spre sala de antrenament, si imi continui fericirea, pentru ca antrenamentele imi intensifica mai mult aceasta fericirea prin satisfactia cunoasterii propriilor limite. Ma grabesc spre casa si dau buzna in birou cu un chef nebun de vorba si cu tot atata fericire in mine. In clipele in care ma cuprinde indoiala, am recunoscut sincer si existenta acelor clipe, pentru ca existat clipe cand imi pun la indoiala propria fericire, ma privesc in oglinda si caut in mine motivele fericirii mele. Gasesc repede adevarata ei cauza, doar acel ceva ( e un cineva de fapt) care o pricinuieste este constient de asta, in rest pentru ceilalti raman o fericita neinteleasa. Curand, comentariul unei colege m-a emotionat, mi-a spus dezinvolt "Esti atat de schimbata in ultimul timp, atat de fericita pari!”. I-am zambit, eram fericita si faptul ca si ceilalti am observat schimbarea mea m-a magulit, recunosc. M-a magulit pentru ca socotesc aceasta schimbare drept una in bine, socotesc ca aceasta fericire a adus pacea in sufletul meu si ma socotesc responsabila sa-i ajut pe cei din jur mai putin fericiti, sa descopere fericirea din ei, sa se descopere pur si simplu. Nu sunt capabila sa ii fac fericiti, nimeni nu poate face pe cineva fericit doar persoana iubita, dar sunt capabila sa-i ajut sa descopere fericirea, sa uite absurda ideie ca fericirea trebuie inteleasa, fericirea trebuie doar traita. Recitesc ce ti-am scris si constata incapacitatea mea, incapacitatea caracteristica tuturor oamenilor, de a-mi ilusta fericirea. Niciodata nu voi putea sa descriu cu exactitate ceea ce simt, pot insa sa sugerez, si sa recunosc dezinvolt ca in ciuda abandonului mi se face frica uneori de atat fericire. Poate de aceea o scriu, sau incerc sa o sugerez, poate in inconstientul meu anticipeaza niste clipe de tristete covarsitoare, care cu tot optimisuml meu stiu ca le voi trai si pe care chiar imi doresc uneori sa le traiesc. Durerea inobileaza si durerea ma invata sa fiu fericita. Din anticiparea asta se naste dorinta de avea marturia propriei mele fericiri scrisa, care imi va servi drept scut importiva tuturor motivelor care ar putea sa imi zdrobeasca fericirea. Nu-mi doresc fericirea permanenta pentru ca atunci voi uita sa o apreciez, imi doresc doar sa nu uit niciodata sa traiesc ”acea clipa”, imi doresc sa ma abandonez mereu fericirii asa cum o fac acum, sa nu uit ca fericirea e aici atat timp cat mai este o farama, cat de mica de viata in mine. Imi promit ca voi imprastia fericirea mea, Dumnezeu sigur mi-o daruieste cu un scop, imi promit ca voi da din pacea mea celor care au nevoie. Continui deci sa fiu fericita, continui sa ii multumesc fericirii ca ma inunda, continui sa implor iubirea sa-mi dea intelepciunea necesara, continui sa cred ca pacea ma va ajuta sa trec peste toate obstacolele vietii si imi va transforma suferinta in invataminte, continui sa am credinta, continui sa-mi silesc viata sa-mi accepte abandonul, pentru ca stiu ca fericirea imi va fi mereu alaturi si cand va veni vremea durerii voi rezista vitejeste in fata suflului acestuia, pentru ca am cunoscut intr-o zi fericirea si am gustat din aroma ei. Pentru ca simtamintele aceastea paradoxale, durerea si fericirea, imi dau puterea de a pasii in continuare pe calea alesa de mine.

Iubesc!

2009-11-24T20:02:00.000+02:00

Se pare ca ideeile nu se grabesc sa ma invadeze...Adevarul e ca nici nu am nevoie de ele, nu m-am plictisit niciodata in incercarea de a gasi definitia celui pe care il numesc „eu”. Ai in fata acum adevarata „taina” a scrierii mele care esueaza mereu, dorinta de a descoperi adevaratul „eu”. Stii ce e paradoxal? Ca am inceput dintotdeauna cautarile, dar am facut cu adevarat „primul pas” intelegand de fapt singurul adevar universal fara relativa, iubirea. Invat iubind cine sunt, iubesc invatand sa fiu doar „eu”, invatand ca toate lucrurile se nasc din iubire si se sting sub flacara iubirii atat de patimase a carui prizonieri suntem. Te intrebi acum cu siguranta cum pot eu sa-ti vorbesc despre acest sentiment, cum poate sufletul meu sa hasureze un sentimnt atat de complex cand se loveste continu de propria neintelegere. Iti spun acum ceea ce am aflat de curand, iubirea nu trebuie inteleasa sau justificata, iubirea trebuie lasata prada timpului pentru ca adevarata iubire e rabdarea. Timpul ingenuncheaza doar in fata iubirii, e singura putere capabila sa-l nimiceasca. In fata iubirii timpul e inexistent, adevarata iubire nemasurandu-se in ani, adevarata iubire nu cunoaste limite nici cea mai usoara delimitare in timp, adevarata iubire e rabdarea de a astepta „sa se implineasca”, rabdarea de a astepta persoana care o iubesti sa-ti fie alaturi, adevarata iubire e cea de care timpul fuge las, raul se rusineaza si viata dispare din calea ei spre implinire. Iubirea innobileaza si cel mai nevrednic suflet, iubirea e absolutul din noi, absolut in a carui infinitate se ineaca toti cei care comit imprudenta de a-l intelege. Incerc din rasputeri sa imi ordonez gandurile, insa nu imi este cu putinta sa gasesc o alta „definitie” a iubirii. Realizez de abia acum ca sunt in cautarea unui „imposibil”, iubirea nu este cuvantul, iubirea este trairea din spatele cuvantului. Cand am invatat sa iubesc, am simtit intaia oara ca iubirea e peste tot atunci am hotarat sa pornesc in cautarea ei. Am pasit grabita spre rama veche care incadreaza o poza de demult, un moment menit sa fie transpus in eternitatea, mi-am asezat genunchiul pe podea, am atins sticla rece si am simtit iubirea pe care acea vreme a sadit-o in mine, amintirea unei iubirii. M-am intrebat atunci ce se intampla cu iubirea care ramane? Unde merge? M-am azvarlit trupul spre fereastra sa privesc dansul noriilor care brodau cerul, am deschis usor fereastra, am simtit adierea usoara, ceva a strigat atunci in mine „e iubirea!”. Am inteles atunci ca iubirea e peste tot, iubirea nu dispare niciodata doar apare sub alte forme fiind intr-o continua metamorfoza. Cu o clipa inainte iubirea era acea poza de demult, acum e adierea pe care am simtit-o si curand va fi fragedul boboc de floare care tocmai „s-a nascut”. Iubirea cerului e vantul, iubirea timpului e amintirea, iubirea florii e bobocul, dar iubirea mea, iubirea noastra? Iubirea noastra e intaiul zambet sub bolta diminetii, intaia atingere a degetelor, intaia incruntare a sprancenelor, intaiul „Buna dimineata!”, intaiul pas pe care il facem pe parchetul rece ne strambam si spunem „E prea devreme! Haide sa mai stam un minut in pat!”, iubirea e amanarea, dorinta de a fi impreuna, iubirea e zambetul menit sa curme suferinta celui de langa tine, e mana care nu-ti da niciodata drumul, e tristetea pe care ti-o provoaca cele mai neinsemnate gesturi iubirea e lacrima de pe obraz care cade din neputinta de a oprii suferinta provocata de neintelegerea celuilalt, e suspinul care se naste din reprosul ca nu poti fi fizic langa el cand are nevoie de tine. Iubirea e cel mai banal si mai complex lucru, e cafeaua varsata pe pijamaua lui dimineata, e ploaie care cade pentru a ne curata trupurile, e luna care vecheaza asupra noastra, e rochia alba care rasfata trupul firav, e piciorul fraged care danseaza in intuneric, e bratul puternic care ascunde o fiinta in umbra sa, e ura pe care o simti cand esti ranit, e incapacitatea de a te intelege in eforturile disperate de a fi fericit, e sentimentul contradictoriu care se naste in tine in fiecare moment, e incertitudinea si nevoia de a clarifica, e privirea nostalgica in cautarea lunii in fiecare inceput de seara, e sufletul care asteapta a sa prelungire, e nebunia care nu iti da pace, e durerea suprema pe care o lasi sa te sfasie doarr pentru ca urmatoare clipa sa faci loc fericirii in tine, e motivul pentru care ne certam in fiecare noapte cu somnul, motivul pentru ca imploram noaptea sa fie mai lunga, iubirea e singurul lucru capabil sa schimbe o frantura de viata, dandu-i o multitudine de sensuri si culori.Iubirea e rabdarea de a astepta soare sa rasara in zori, vantul sa iti mangaie fata, marea sa iti spele picioarele, iarba sa se impleteasca sub degetele tale, zapada sa nasca adevarata puritate. Iubirea e rabdarea de a te opune destinului, inghenunchind timpul si pasind peste el.
Am citit ceea ce ti-am scris cu cateva minute inainte. Ce sens au oare toate aceste cuvinte? Sunt fade, sunt lipsite de sens, sunt discutii banale si mizerabile in jurul unui sentiment care nu trebuie inteles, doar simtit. As vrea sa rup pagina acesta. Nu o voi rupe. O voi pastra ca dovata a inconstientei mele, nevoii mele bolnave de justificari. De fapt vroiam doar sa iti spun simplu: IUBESC.