Buza mea de sus te ocroteste...

Ploua. Prin stropii de ploaie si buclele care imi acopereau fata zaream un trup. Acel trup tremurand, acel trup care odata fusese al omul pe care il iubesc azi e al meu pentru ca iubirea mea l-a deposedat de tot ceea ce avusese vreodata. I-am iubit mai intai ochii caci de fiecare data cand emotia imi tasnea prin pori ma ascundeam in ei, i-am iubit apoi buzele caci ele imi curatau toate ranile, i-am iubit nasul caci respiratia lui imi desena flori de sange pe obraji, i-am iubit urechile caci ele erau altarul vocii mele, i-am iubit bratele caci de fiecare data cand imi era frica ma cuibaream in ele si el stia ca sufocandu-ma in stramtoarea bratelor imi va alunga toata frica. Apoi am ajuns sa ii iubesc tot corpul, si l-am deposedata de ochi, buze, nas, urechi, brate, piept... M-am apropiat de el si i-am sarutat lung obrajii, aveam impresia ca i se topesc sub incordarea buzelor mele. Imi  apasam cu palma pieptul de teama ca inima imi va perfora sanul stang si va muri in pumnul lui. El imi ascundea trupul in ochii lui imbracandu-l in iubire, aceeasi iubire dintotdeaua. Oamenii spun ca a trecut o luna de cand incetasem sa fim „noi”, eu? Eu cred ca nu am incetat niciodata. Ma aflam in fata iubirii care mi-a facut sufletul ruine si zambeam. Se afla in fata iubirii care il prefacuse in cioburi si zambea. Am facut cativa pasi apoi am intrat in masina. I-am luat palma intre mainile mele reci mi-a aplecat capul si i-am sarutat-o. Nu izbuteam sa ii privesc chipul. Prea multe cicatrici se ascundeau in el, prea multi ani. El e tot ce imi amintesc din trecut, nu am trecut in afara de anii alaturi de el. El e tot ce imi amintesc din viitor, e tatal copiilor mei viitori, sotul trupului meu ridat de cativa ani in plus, cultul caruia ma voi inchina toata viata, copilul pe care il voi adormi pe pantece, iubitul cu fiinta caruia voi face dragoste, amantul caruia imi voi darui fiinta definitiv. Mi-am facut curaj si l-am privit. Luna in care in timpul fizic am fost departe nu a reusit sa stearga prin lacrimi nimic de pe el. Era iubire, aceeasi dintotdeaua. Mi-a mangaiat crestetul apoi mi l-a cuprins cu mainile amandou si l-a asezat meticulos in bratele lui. Apoi mi-a ascuns parul dupa urechea stanga si ma privit din nou, eu ii vorbeam. El cred ca ma iubea. M-am smuls din bratele lui cand sunetul inimii lui era pe cale de a-mi sparge timpanele, chipul lui imi ardea irisul, si bratele lui ma sufocau. Mi-am apropiat buzele de ale lui si ne-am lipit fruntiile. I-am luat buze de sus intre buzele mele apoi i-am strans-o intre dinti, apoi am simtit cum ceva imi curge pe obraz. Plangeam. Acele era momentul in care imi doream sa mor. Langa el aveam tot, langa el eram nimic. Ii simteam buza subtire intre buzele mele carnoase si doream sa-l protezej, sa tii o buza intre buzele tale e semnul ocrotirii supreme. Mi-a tras trupul spre al sau, aveam impresia ca am sa ii patrund in palmani, ca ale lui coapsele imi vor sectiona ficatul, ca umerii lui imi vor zbrobii sanii. Era randul lui sa ma ocroteasca, si pentru el bratele sunt semnul ocrotirii supreme. M-a strans la piept si m-am impaturit in el. Apoi mi-a spus sa plec. M-am ridicat, l-am rugat sa ma sarute pe frunte si am plecat. Sau as fi vrut sa plec...

Trupurile si sufletele odata impletite nu se mai pot desparti, chiar daca intre ele sunt ani, dureri si doruri.

Sinucideri fara himen...

Sinucideri. Viata in esenta sa, in cea dintaia a sa tentativa, in cea dintaia a sa patura de lut modelat de saliva Divina, nu este nimic altceva decat un sir de repetate si definitive sinucideri. Sinucideri care se succed pana cenusa celor morti atinge marginea norilor, pana cand strigatele celor care cunosc moartea se metamorfozeaza in simfonii triste cantate de viorile fara corzi, pana cand sangele inunda gurile statuilor cioplite grotesc de dalte in carne, le arde buzele si le lipeste limbile de dinti inabusindu-le glasurile stridente. In fata mortii glasurile devin dureros de mute. Cred ca daca ar fi sa ma sinucid, as alege ceva dramatic, in fond ma simt actorul amator al teatrului hazardului. Daca ar fi sa imi pregatesc sinuciderea as incepe prin a-mi arunca pe trupul gol o rochiei de culoare aureolelor ingerilor, acel alb sidefiu si rece, mat si cald deopotriva ca pedeapsa a lipsei de lumina. As lasa bretelele subtiri sa alunece superficial pe bratu-mi subtire, sa-mi dezgoleasca sanul drept, mi-as sili rochia sa coboare pe pantece, solduri, sa-mi descrie conturul pulpelor si sa se opreasca in deasupra genunchilor. Mi-as lega de glezna stanga o bratare subtire de argint cu semnul infinitului gravat pe ea. Apoi mi-as despleti parul, as lasa buclele-mi sa-mi alunece dramatic pe obrajii zgariati, sa-mi moara pe umeri, si mi-as prinde in urechea dreapta o orhidee micuta si alba. Mi-as colora buzele cu rosu aprins. Talpile le-as lasa libere. Imi plac talpile goale. Murdarite de tarana, planse de focurile miilor de ani, purtatoare ale celor mai adanci simboluri, veritabile prelungiri ale traditiilor din ruinele carora omenirea inca se hraneste, talpile au cunoscut taisul ierburilor cand oamenii fugeau dupa vanat, au cunoscut pansamentul apei cand oamenii s-au aruncat in adancuri dupa pesti, au cunoscut arsura purificatoare cand omul a descoperit focul, talpile au cunoscut mangaierea aerului cand in goliciunea lor trupurile se desfatau din bogatia nemarginita a Terrei. Talpiile, garantii ale fugi de noi, de ei, de viata, garantii ale neputintei de a putea fugi cu adevarat. Dupa ce mi-as elibera talpile, as strange in inclestarea degetelor subtirii ale mainilor si picioarelor deopotriva tulpini de trandafiri pentru ca spinii sa-mi perforeze degetele si sangele sa mi se scurga pe rochie. Apoi as cauta o cale ferata, undeva in apropierea unei paduri cu brazi care sageata necontenit cerul in speranta ca ei mi-ar conduce sufletul sus, sau oare prin seva lor mi-as condamna sufletul sa coboare in adancuri fierbinti? M-as apleca crestetul pe calea ferata pentru a auzi vibratul caii ferata cand rotile trenului au sa se aproprie. Cand as simti trenul aproape mi-as rupe cu mainile insangerate crucea de la gat as duce-o in dreptul pieptulul si as sopti rugaciunii. Mi-ar placea sa mor rugandu-ma, chiar daca asta pare a fi cea mai mare blasfmie pe care un suflet de sinucigas o poate povesti, simti, gandi. Cand trenul imi va sfasia carnea, cand durerea imi va arde epiderma, cand retina imi va ingheta, cand bucati de suflet mi se vor imprastia in tot corpul as vrea sa ma gaseasca el. Sa planga, sa se simta vinovat, sa-mi linga sangele de pe tot corpul in speranta ca asa ma va aduce inapoi, iar cea din urma zvacnire de viata din trupul meu mort sa ii sopteasca: „Si te-am iubit cu moartea impreuna”...

Ma uit spre cea care am fost si cea care sunt acum si realizez ca m-am sinucis de mii de ori. Inauntru sunt ruine. M-am sinucis inca dinainte de a ma naste. Mi-am ars sufletul cu lacrimile vechi, apoi l-am zgariat cu zambete ca ranile sa doara mai tare. M-am sinucis azi-noapte, in lupta cu mine, cu alte-egoul meu, in nelinistea trupului meu bantuit de amintirea viitoare a mortii organice care intr-o zi ma va cuprinde. M-am sinucis cand am simtit ca imi putrezeste carnea, caci m-am speriat de mirosul descompunerii. M-am sinucis cand m-am lasat voluntar captiva in inchisoarea durerii, sperand ca voi invata din durere, ca in craterele pe care ea le-a sapat in trupul meu voi gasi mantuirea. M-am sinucis cand am facut din fiinta mea jertfa pe altarul lumii mirosind a ochi inchisi. M-am sinucis de atatea ori incat acum sinuciderea imi pare ca e pleura care imi acopera plamani. Sinuciderea e parte din mine. Mortile mele repetate au golit-o de sens insa, de seminficatie, am violat-o pana cand am sters ultima urma a himenului sau dramatic. Mi-ar fi atat de usor sa imi omor si trupul acum, cand experienta atator morti imi este amprenta si cicatrice pe buricele degetelor. Dar ce folos ar avea, ar fi infinit de usor in comparatie cu crimele pe care le-am savarsit impotriva sufletului meu. Trupul este doar un invelis, mucegaiul de deasupra sufletului. Nu i-am inteles niciodata pe cei care incearca din rasputeri sa caute ratiuni pentru a justifica sinuciderile. Asa cum nu am inteles daca este curaj sau lasitate ceea ce te impinge in bratele sinuciderii fizice. Biserica spune ca sinuciderea este un pacat capital, moralistii ganguresc flegmatic si prost ca nimic nu ar trebui sa impinga un om in bratele sinuciderii. Si daca nu poti sa ai parte nici de acel nimic pentru a trai mai departe, pentru a amana sinuciderea? Eu nu justific, eu nu condamn, eu nu imping sau incurajez sinuciderea, toate sinuciderile ma scarbesc pana la refuz de fapt... In afara de una singura, in fata careia ma inchin, pe care o imbrac in foita de aur si careia ii fac icoana, sinuciderea din dragoste. Putem noi oare, fiinte din lutul ieftin al lumii sa condamnam un om care se sinucide pentru ca e prea plin de iubire? Nimeni nu a iubit mai mult si mai adanc decat acel om care s-a sinucis din dragoste, doar el a avut curajul sa poarte crucea iubirii pe spate si sa se rastigneasca pe dealul doliurilor, sa-si purifice iubirea aruncand-o si lasand-o sa arda in focul mortii, sa o scoata apoi prin siringi din corp si sa o imbrace in dimensiunea infinita a spiritualitatii, sa faca din carne spirit, din pagan- sfant. Acel om care a fost supus la tortuta diniva de a simit durerea depasind limita imaginabilului, acel om carui dragostea i-a incinerat trupul. Dragostea absoluta e o puntea spre moarte, iar cei care isi sacrifica trupurile devin martiri.
Daca nu as crede ca durerea e Invatatorul intregii omeniri, m-as sinucide acum.. Totusi... nu-mi gasesc rochia.
„A rămîne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic – iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încît sinuciderile nu sînt probe ale laşităţii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii.”
(Emil Cioran)

... si-au soptit tardiv trupurile noastre

Mi-am asezat capul pe pieptul lui si l-am lasat sa ma priveasca. Mi-am abandonat trupul, trupului sau si in stramtoarea lui aerul a devenit irespirabil. Aveam impresia ca ma sufoc. De fapt mi-as fi dorita asta, e atat de usor sa fugi de moarte cufundandu-te in ea.  Imi doream pentru o clipa ca trupul meu sa-i curga pe retina, sa isi zgarie conturul pe ea si sa ramana acolo pentru eternitate, ca ochii lui sa-mi fie mormant, altar si icoana. Lacrimi imi sapau chipul, se rostogoleau pe sani-mi de copila arzandu-i, mi se prelingeau pe pantece impletindu-se intr-un singur fir spiralat care ma amortea. Pe epiderma imi cresteau flori de mucegai din care sangele tasnea si-mi stropea genunchii cautand sa moara strivit sup talpile-mi reci. Ochi nu mai aveam, erau doar izvoare prin care corpul mi se golea continuu de seva, coapsele srtrigau in tacere si ghiarele disperari s-au infipt  adanc in ele, batjocorindu-mi carnea. Buzele-mi inghetate striveau sub incordarea lor degetul mare al mainii stangi, dinti imi sfasiau unghia. Narile adulmecau lenese mirosul dureros al carnii in descompunere. Timpanele-mi amplificau cel din urma strigat al vietii. Prinsa in coltii suferintei, ma priveam in ochii lui cu ochii mei fara retina si ma intrebam daca agonizam sau m-a imbalsamat demult. Repetam obsesiv in soapta fara sa folosesc niciun cuvant, ca si cum as fi vrut sa ma conving pe mine insumi, un adevarat elogiu al suferintei. Descoperisem atunci, in bratele lui, ceea ce toti stiau dintotdeauna, si nimeni nu stia cu adevarat, ca singurul lucru sfant in neantul in care ne ancoram fiintele e suferinta. In fata suferintei toate celalalte simtaminte isi pierd pana si cea mai mica urma de autenticitate. Cand am incetat sa-mi vorbesc si m-am intors in mine din nou, am vrut sa ma smulg din bratele lui, sa-mi ridic crestetul si sa fug, nu puteam, sufletul imi era la el in ochi, in lacrimi, in pumni, in plamani, in epiderma, in degete. Mi-am asezat capul mai adanc in pieptul lui si m-am lasat sa il privesc. Si-a abandonat trupul, trupului meu si in stramtoarea mea aerul a devenit insuportabil. Avea impresia ca se sufoca. De fapt si-ar fi dorit asta, e atat de usor sa fugi de moarte cufundandu-te in ea. Isi dorea pentru o clipa ca trupul lui sa-mi curga pe retina, sa isi zgarie conturul pe ea si sa ramana acolo pentru eternitate, ca ochii mei sa-i fie mormant, altar si icoana. Lacrimi ii sapau chipul, se rostogoleau pe sani-mi de copila si ii ardeau. Era acea durere care depasea limita imaginabilului. Era acea suferinte care incinereaza. Singura suferinta autentica si veritabila, e cea care depaseste limita spiritualului si cade in carnale, este cea care iti sfasaie carnea, cea care iti arde epiderma, cea care din preaplin te arunca in neant. Nu mai era nimic decat suferinta ca prima senzatire a vietii si ultima senzatie a mortii. Cu carnea arsa si sufletul ruine eram fericiti. Prin cele mai adanci rani curge seva Mantuirii.
M-am ridicat si am plecat.
"Intr-o zi vom astepta eternitatea impreuna"... si-au soptit tardiv fiintele noastre