luni, 4 ianuarie 2010

La naiba cu trupul acesta!




Doare. Doare drumul catre mine, doare nimicul pe care-l am acum, nimicul pe care-l voi gasi la sfarsitul cautarii celei pe care am pierdut-o. In fond spre ce ma indrept, cand tot ceea ce fac ma indeparteaza mai mult de mine? Dor urmele degetelor mici pe trupul meu, doare mirosul unei pieli care odata l-am simtit. Doare caldura palmelor pe epiderma mea. Doare asteptarea. Asteptarea care-mi ucide copilaria, singuratatea in care ma scald in fiecare zi cu toate ca paradoxal nu izbutesc sa fiu niciodata cu adevarat singura. Dar sunt o insingurata! Insingurata din pricina dorului din mine, si asta declanseaza o hemoragie continua de sentimente care nu imi lasa trupul sa se odihneasca. Si simt lanturile reci ale durerii lipite pe incheieturile mele subtiri, si simt lacrimile care-mi curg pe obraz si-l zgarie, si simt cum suferinta isi infige ghiarele in carnea mea frageda, si simt cum durerea musca din inima mea si apoi scupia scarbita. Si simt cum tot ceea ce ma inconjoara traieste din mine, se hraneste cu mine iar eu, iar eu sunt stoarsa de puteri. Aud viata cum imi spune sa renunt, scartaitul rotilor de tren din gara vietii. Si simt mirosul sufletelor arse care zac in trupuri putrezite de oameni care renunta in fiecare zi, renunta sa lupte, sa creada si se lasa prada unei vieti mediocre. Unde e dorinta de a continua? Si talpile fierbinti imi ingheata, si ochii ma dor cand ei trec pe langa mine, ce trupuri frumoase au, ce suflete murdare poarta! Nu le inteleg ignoranta, nu le inteleg resemnare, nu le inteleg nici ratiunea, daca ceea ce alearga in creierele lor se poate numii asa. Nu inteleg nici macar cum sangele le mai alearga prin trup. Poate ii e mila de trupul frumos prin care alearga. Poate ii e frica si sangelui sa lase trupul prada mortii, caci trupul e tot ce au. Sufletul le-a murit demult. Nu inteleg cautarea cosmetizarii golului din ei, cred ei oare ca fardul mov si gura rosie pot ascunde asta? Ce e omul, daca nu pacat si virtute? Une e virtutea, caci pacatul e pretutindeni? Privesc haosul din jurul meu si caut sa aflu responsabilul. Sa dau vina pe fatalitatea destinului? Nu, eu nu cred in destin. Ma intreb daca sunt ca ei. Ma intreb cine e mai mizerabil eu, pentru ca am impresia ca traiesc altfel decat ei, eu, bietul copil care isi tese vise din pene de ingeri, sau ei, ei cei care iau viata pur si simplu, se afunda in ea si se resemneaza in fata fatalitatii destinului in care cred? Drumurile noastre duc catre aceeasi destinatie la urma urmei. Fie ca alegi sa iti tesi vise fie ca te lasi in voia destinului, tot mori. De ce sa mai alerg atunci spre mine? De ce sa ma mai caut? De ce sa mai sper? De ce sa mai las viata sa-mi zdrobeasca sufletul in mii de bucati si apoi sa ma chinui sa le lipesc? De ce sa duc acesta lupta, cand ar fi mult mai simplu sa renunt la ea?
M-am plictisit. M-am plictisit de ei, de mine. As vrea sa uit. Uitarea m-ar vindeca scarba de ei, de mine. As vrea sa-mi anulez fiinta. As vrea sa imi inchid intr-un cufar putinele urme de viata din mine. La naiba cu trupul acesta! M-as lepada de o mie de ori de el. Ce conteaza o pereche de ochii verzi, niste buze gorase si uscate si niste bucle castanii, cand sufletul simt ca mi se evapora din trup? Daca as putea sa ies din mine, sa ma ridic si sa zbor. La naiba cu lupta asta!

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Exercitiu


"Nu exista culmi prea inalte, doar aripi prea scurte..."

Se spune ca la inceputul fiecarui an, oamenii isi pun cate o dorinta. Eu mi-am pus 2. Una pentru acest nou inceput, si cea de-a doua mi-am pus-o in momentul in care am suflat cele 17 lumanari. Pentru ca in 1 e ziua mea. Si deoarece e ziua mea si numai a mea (probabil asa gandesc si alti zeci de mii de oameni de pe planeta nascuti de 1 ianuarie), azi , mai mult ca niciodata, am voie sa cred in visele mele. Si tot pentru ca e ziua mea, imi permit sa va cer ceva, sa credeti si voi in visele voastre.
Am facut un mic exercitiu, am scris pe o foaie 10 lucruri pe care mi le doresc in acest an. Nu le-am scris si aici, e drept, am lasat loc sa le completati. Am vrut sa fie doar ale mele. Va invit insa sa va rupeti 10 minute din timp si sa faceti si voi o asemenea lista. Poate cand veti vedea hartia lipita pe dulapul din camera va veti simti motivati, sau cel putin frumusetea data de posibilitatea indeplinirii acelor dorinte va v-a musta de fiecare data cand veti dori sa renunatati la ele.

Lista mea arata cam asa:


10 pentru 2010

1. ......
2. Sa invat sa am rabdare, caci rabdarea e cea mai importanta virtute a muritorilor. Sa dau timp timpului.
3. ....
4. Sa –mi termin cartea.
5. .....
6. ......
7. Sa invat “If you’re not the one” la chitara.
8. ....
9. Sa pictez din nou.
10. .....




Cand durerea alearga mai repede decat sangele in trupul tau, aminteste-ti:
Nu ai voie sa renunti, chiar daca viata te-a ingenunchiat. Te vei ridica, te vei scutura de praf si vei merge mai departe. Vei continua sa lupti pentru a te gasi pe tine, pentru “acea clipa”, pentru acele firimituri de fericire din aureola fiecarei zile, pentru viata pe care intr-o zi ai lasat-o sa te inunde. O prima conditie in lupta care duce spre atingerea unui obiectiv, e sa stii sa pierzi. Cand vei pierde, sa o faci mereu cu capul sus. Acea infrangere e valsul din salonul vietii tale, e dansul celor doua fiinte din tine, cea care ai fost si cea care esti in devenire. Sa nu uiti niciodata sa crezi si sa speri, caci Dumnezeu a sadit in tine puterea de a trece peste toate greutatile. Sa nu uiti de lingurita cu untdelemn din mana ta. Sa ai grija da nu o versi, dar nu prea mare grija, pentru ca s-ar putea sa nu observi minuniile din jurul tau daca esti prea atent la ea. Daca lacrima iti curge neastamparat pe obraz, las-o pana cand ajunge in dreptul buzelor si deseneaza cu ea un zambet. Invata de la oamenii de langa tine. Invata de la cei superiori spirituali dar si de la cei mai putin bogati spirituali. Fiecare om poate sa te invete cate ceva. Si nu uita: nu viata, nu destinul, nu circumstantele sunt vinovate pentru izbandele si esecurile tale. TU. Tu esti cel responsabil pentru ceea ce esti, pentru masca pe care o afisezi. Si chiar daca inca nu stii cine esti, incearca sa fii tu. Viata e o lupta continua, in care oamenii incerca sa atinga perfectiunea, iar calea spre perfectiune e lunga si grea. Dar SCOPUL tau in viata nu trebuie sa fie acela de a atinge perfectiunea, ci acela da a aduna un manunchi de imperfectiuni din care sa creezi propria forma de perfectiune. Cel mai important e sa iti doresti, sa gasesti curajul de a-i sfida pe toti cei care spun “E IMPOSIBIL!”. Cat despre lucruri imposibile: NU EXISTA IMPOSIBIL. EXISTA DOAR LUCRURI GREU DE REALIZAT. Si nu uita: FERICIREA E O CHESTIUNE DE VOINTA.

Ea...


Scantei din stele licaresc usor, picurand pe aura universala secunde dureros de lungi. Astrii raspandesc fascicole de lumina descriind cu miscari circulare traictoria nesigura a primelor secunde din viata ei. Petale de orhidee spala infinitul si fluturii azurii deseneaza prin valsul lor intaile trasaturi ale trupului fraged. Furtuna de praf stelar se impleteste cu fiinta ei, ceata o mangaie, si fatala iubire o impinge in bratele iluzorii existente. Isi suprapune pleoapele negre lasand o lacrima sa sparga legamantul care le impreuna si descopera ca in spatele lor se ascunde ceva sferic si verde zgariat cu un maro salbatic. In ochi lumina se joaca neastamparata facand ploapele sa tremure, sarutandu-le incet. Buzele gadila fluturi, topind al lor albastru crud si rece. Isi apropie mana stanga de fata nestiind unde sa o asvarle, intr-o miscare involuntara isi atinge chipul alb, si pielea moale se aprinde parca sub mangaierea degetelor sale lungi. Isi impreuneaza mainile, si degetele i se impleticesc in bolta palmelor. Incerca sa isi miste fiinta, silindu-si talpile fierbinti sa danseze pe gheata. Al sau trup isi concentreaza parca toata greutatea in calcaiul mic care sparge delicat gheata. Din larvele lor, fluturii azurii ii tes o rochie alba care ii lasa umerii goi, conturandu-i silueta sculptata parca intr-o bucata de granit pe care brusc viata l-a cuprins cu a sa magie. Paseste inataia oara, facand din al sau prim pas un intreg ceremonial. Inainte de a pasii isi mai atinge o data fata, buzele, nasul, isi sarutat cu buricul degetului aratator lobul urechii drepte, isi cuprins talia subtire, isi scuturat apoi buclele castanii lasandu-le sa cada pe umerii goi si isi incorda buzele in incercarea de a desena intaiul sau zambet, e drept stangaci dar inocent precum surasul curatei copilarii. In perfectiunea ei aparenta, se ascunde insa un gol, si goliciunea sadea in ea asemeni unei tristeti covarsitoare. Intelesese ca s-a nascut dintotdeauna si ca va exista mereu, insa nu intelesese ce trebuie sa faca in acel interval de timp. Asemenea tuturor fiintelor existenta sa este relativa, fericirea si durerea se amesteca in viata din ea, ratiunea si sentimentele se confunda si singura certitudine a sa este eternitatea din ea, si provizoriul din fiecare.
Isi aruncat privirea in oglinda imensa care se intindea in fata ei, asteptand parca sa ii sopteasca ceva, insa aceasta nu a dorit sa ii dezvaluie nici-un secret al existentei, dezamagita si cu privirea abatuta a cauta un alt punct de reper, a cautat un lucru capabil sa o indrume. S-a impiedicat in fuga sa spre cel mai stralucitor astru pe care il zari, de o penita si talpile ei au sifonat foile albe, tesand cercuri imperfecte si trasand linii de grosimi diferite. S-a aplecat, a apucat penita a mai privit o data astrul indepartat, apoi a decis sa porneasca in cautarea lui, intelegand insa ca mai intai va trebui sa-si hasureze pe hartie calea spre el. Si-a ridicat genunchiul care atinsese pamantul a strans foile in brate, si si-a manjit palmele cu cerneala. A cautat indelung un scaun pe care sa-si odihneasca trupul, o masa pe care sa-si scrie povestea, a vorbit cu ea, cu alter- egoul sau, a carui intelepciune ii depasea capacitatea limitata de neintelegere. Acesta i-as spus ca ii apartine, si intelepciunea e tot a ei, insa unele fiinta calatoresc o viata sa o gasesasca, sa isi gaseasca dezlegarea popriei intelepciuni, si altele nu o gasesc niciodata. Cele care o gasesc insa, isi transforma existenta in viata scapand de blestemul pe care universul l-a aruncat asupra lor, sa existe, nestiind niciodata ca a trai e cu totul diferit.
A decis atunci sa porneasca in cautarea alter-egolului pierdut in clipa in care a luat fiinta, sa porneasca in cautare unei intelepciuni caruia i-a apartinut mereu, dar care nu ii va apartine niciodata. Si-a impartit viata in ani, anii in luni, lunile in saptamani, saptamanile in zile, zilele in ore, orele in minute, minutele in secunde. A descis ca unitatea de masurarea a timpului sa—i fie totusi fericirea, clipele in care acesta i-a invadat trupul. De asemenea si-a promis ca isi va asterne experienta fiecarei zile pe o hartie, pentru a nu uita nicio clipa ca intre extaz sau agonie exista o singura umbra, cea a timpului universal..
A inceput astfel sa scrie, dar mai intai si-a promis ca nu va refuza cum facuse pana acum sa traiasca. Le-a promis greselilor ca nu se va mai speria de ele, iubirii ca isi va deschide sufletul sa o primeasca, temerilor ca va invata sa traiasca cu ele sadite inauntru ei. A inceput prin a se bucura de prima dimineata din adevarata sa viata, de soarele care veghea asupra ei, de frumusetea orhideeie din ghiveciul rosu si de glasul celor care i-au fost aproape mereu, si ii vor fi aproape si incepand de azi cand ea a hotarat sa porneasca in cautarea alter-egoului.
Intaia zi a scris despre existenta ei, stiind ca a existat dintotdeaua, dorea totusi sa isi convinga spiritul de acest lucru aparte cert si a facut din alter-egoului in a carui cautare pornise confidentul sau, i-ai scris propriei sale intelepciuni, intelepciunii fiecare fiinte.