duminică, 29 noiembrie 2009

Despre destin...


"Tot ce intelegea baiatul in clipa aceea era ca statea in fata femeii vietii sale, fara sa fie nevoie de cuvinte, iar ea trebuia sa stie asta. Era mai sigur de acest lucru decat de orice altceva pe lume, chiar daca parintii lui si parintii parintilor lui I-ar fi spus ca se cuvenea ca mai intai sa curteze, sa se logodeasca, sa cunoasca fata si sa aiba bani, si abi apoi sa se insoare. Cine vorbea asa poate ca nu cunoscuse niciodata limbajul universal, fiindca atunci cand te cufunzi in el, iti vine usor sa intelegi ca intotdeauna exista cineva pe lumecare asteapta pe altcineva, fie in mijlocul unui desert, fie in mijlocul marilor orase. Iar cand drumurile celor doi se intretaie si ochii lor se intalnesc, tot trecutul si tot viitorul isi pierde orice importanta si nu mai exista decat clipa aceea si incredibila certitudine ca toate lucrurile au fost scrise de aceeasi Mana. Mana care trezeste Iubirea si care a facut un suflet geaman pentru fiecare fiinta umana care munceste, se odihneste si cauta comori sub soare. Fiindca fara asta visele omenirii n-ar avea nici o noima." (Paulo Coelho- Alchimistul)

Viata si miracolele...


Ma gandeam la cum cautam ca tampitii fericirea in Cer si uitam ca ea e pe Pamant. Ma gandeam cat de ignoranti putem fi cand spunem "Nu cred in miracole!", cand viata in sine e un miracol. Cate secunde privesti cerul dimineata, cate secunde iti ingaduiesti sa "pierzi" uitandu-te la picatura de bruma de pe firul ierbii pe care calci? Nici o clipa.. Si stii de ce? Pentru ca nu avem timp, avem timp pentru tot si totusi pentru nimic. Avem timp sa ne spalam pe fata, sa ne coloram unghiile si sa ne aruncam privirea superficial in oglinda sa vedem daca nu cumva "ne-a curs" rimelul dar nu avem timp sa ne uitam in ochii nostri pentru a verifica daca sufletul mai e inca in noi. Avem timp sa ne umplem bolul cu cereale de dimineata dar nu avem timp sa ascultam sunetul pe care laptele proaspat il produce cand se izbeste de fundul castronului. Avem timp sa ne plangem ca e frig afara, ca drumul pana la liceu e lung dar nu avem timp sa privim castanul din curte care tocmai s-a lepadat de frunzele galbene. Privesti vreodata cerul? Da. De ce? Pentru a-l admira? Nu. Pentru a vedea daca ai nevoie de umbrela neagra in cazul in care cerul se v-a decide sa se revolte. In fond suntem atat de limitati! Cautam o viata intreaga sa fim fericiti, credem in fericiri monotone si ne invionvatim destinul daca ceva rau ni se intampla. Te-ai gandit vreodata cum ar fi sa fii mereu fericit? Monoton, ai simti o fericire monotona pe care nici macar nu ai mai stii sa o apreciezi. O fericire care ar omora toata dragostea din tine, tandretea si placerea de a cauta incontinuu raspunsuri. Ce s-ar intampla daca maine nu ai mai avea intrebari? Ai muri.. Uneori ma gandesc ca e mai bine sa mori asa decat sa mori incet din dorinta absurda de a trai incadrat in tipare, de a face tot ce fac toti pentru ca trebuie, pentru ca cineva a impus un anumit ritm al lumii. Nu. Nu aia e fericirea. Fericirea nu inseamna o casa, o masina, o casatorie si 2 copii, frustrari de dupa 40 de ani, riduri si moarte. Fericirea e acea lupta continua de a te afla pe tine insuti care se sfarseste o data cu momentul in care iti cunosti sufletul geaman. In momentul acela incepe o alt fel de fericire, aceea de a cauta sa faci permanent din viata lui-viata ta, din fericirea lui-fericirea ta fara a-l sufoca totusi, si dandu-i toata libertatea din lume, a cauta sa iubesti tot din el. Cand vom intelege ca viata e in sine un miracol oare?

P.S. I love you!


Ce simt? Cat de plictisita sunt de cotidian, cat de vitala e prezenta culorii in tabloul tristetilor trecatoare. Simt iubire, durerea care musca din mine, speranta, viata, gelozie… Simt ca iubesc, simt ca iubirea mea e prea puternica, simt ca ma sting de dor, simt asteptarea nascuta din singuratate, simt nerabdarea care-mi omoara copilaria, simt ca pot nimic, simt ca pot tot. Iubire…la asta se rezuma tot.. Nesiguranta, siguranta, durerea, fericirea, injosirea, slavirea, umilinta, maretia, credinta, paganismul, supunerea, revendicarea toate se nasc din iubire. Doare, ma doare absenta lui, ma sfasaie dorul. Ma ucide asteptarea, ma amorteste ideea pierderii copilariei. Pentru ca asteptarea imi ucide copilaria. Doare urma bratelor lui pe trupul meu, doare zambetul sub care imi ascund tristetea, doare inima care implora amor. Dor pasii lui indepartandu-se in noapte. Pentru a cata oara pasii lui se duc? Doare privirea lui goala, dor buzele odata sarutate, doare chipul lui departe. Dor degetele mele in palmele lui, doare vocea caruia distanta ii fura din emotie, silind-o sa para liniara, rece, fara inflexiuni. Doare absenta lui in noptile tot mai lungi si reci, doare speranta nascuta prea timpuriu si totusi tarziu. Dor indragostitii cu trupurile inclestate care imi regreta singuratatea. Dor lacrimile care-mi sapa fata in pragul fiecarei seri cand privesc cerul si ma intreb. Cand? Cand se va sfarsi asteptarea? Se va sfarsi, nu-i asa? Trebuie sa se sfarseasca. Orice asteptare e provizorie, chiar daca tine o viata. Doare indiferenta, doare sinceritatea dezarmanta. Dor cuvintele dintre noi. Doare dragoste mea, doare dragostea lui. Doare el, dor eu, doare absenta. Absenta atingerilor, absenta caldurii trupurilor noastre, absenta lui in fara bolului meu cu cereale de dimineata, absenta mea in spatele oglinzii cand se barbiereste. Doare dorul, acel dor nebun care se naste din a doua secunda cand trupul lui nu mai e langa al meu. Acel dor crud, crunt mult prea intens. Doare pasiunea, nevoia carnala, si vitalitatea implementata de spirit. Doare iubirea, poate e mult prea mare, mult prea intensa, sau poate nu. Poate e doar iubire. Pur si simplu iubirea. Poate nu exista iubire mare sau mica, poate iubirea pur si simplu e sau nu e deloc. Poate faptul ca iubirea nu e relativa ma inspaimanta teribil. Faptul ca ratiunea mea constientizeaza ca iubirea pe care fiinta mea o nutreste e totala, neconditionata si vesnica. Doare timpul, timpul care intareste sufletul si distruge inima care s-a plictisita sa bata atat. Cand? Cand timpul ne va arunca vietiile in aceeasi clepsidra? Doare…Doare tot…. Simt durerea de tot si de toate. Dar simt ca durerea se naste din iubirea, adevarata iubire. Si asta ma consoleaza. Si mai simt ca iubirea poate invinge si dorul si durerea. Ceea ce din flacara se naste in flacara moare. Si nu-mi pasa ca doare! Nu-mi pasa ca astept. Voi astepta cat timp va fi nevoie. Voi astepta o viata daca asa se cuvine. Voi astepta si voi spera, pentru ca iubirea m-a invatat sa astept. In fond ce e asteptarea, ce e durerea, ce e dorul? In fata focului dragostei toate pier. Voi face din singuratate viata-n doi. Pentru ca eu stiu ca el e aici. E aici, inauntrul meu.. Si trupul…Ce mai conteaza ca trupul lui nu e aici? Trupul e doar invelisul in care sufletul se ascunde. Intr-o zi poate sufletul ii va chema si trupul alaturi. Atunci vom fi un trup, acum suntem un suflet. Si undeva pe axa vesniciei am fost si vom deveni un trup si un suflet. Acelasi trup, acelasi suflet. Dragostea, dragostea doare, dar e singura care poate sa imi dea fericirea. Dragostea e singurul lucru fara relativa. Caci binele e relativ, raul la fel, dragostea e pur si simplu dragoste. Dragostea sunt eu, dragoste esti tu. Da pot! Iubesc si pot! Pot sa sufar, pot sa astept ba chiar pot sa strivesc coroana de licurici a lumii daca…daca-l am pe el…
”Sa-ti spun ce e dragostea adevarata. Dragostea e credinta oarba, umilinta fara preget, supunerea desavarsita, incredere si daruire, impotriva ta insuti, impotriva lumii intregi. Dragostea inseamna sa iti dai inima si sufletul celui care ti le va zdrobi.” (Charles Dickens).

Fericire...



Oare de ce am mereu tendinta de a incepe cu „azi”? Poate pentru ca azi a fost candva un indepartat maine, pe care faptura mea se incapataneaza sa-l scrie obsesiv. M-am gandit deci, azi, la fericire, la acea fericire care m-a acaparat fiinta, fericire caruia nu am reusit pana in momentul de fata sa ma abandonez. Cred ca lasitatea din mine nu-mi dadea pace. Da, am fost o lasa amanand clipele de fericire, faganduindu-mi ca le voi trai cand voi „avea timp”. Paradoxal mereu aveam timp, dar niciodata el nu e al nostru in totalitate. Am inteles de abia acum ca fericirea trebuie traita atunci cand ma inunda, ca adevarata fericire se dezlantuie doar in „acea clipa” a vietii mele. „Acea clipa”? Acea clipa e prima zvagnire nefireasca a inimii in piept care anticipeaza emotia, iar daca nu cutez sa ma abandonez acelei clipe fericirea moare. De ce am amanat sa-mi traiesc fericirea, cand aveam atata nevoie de ea? Am crezut oare ca sunt alte lucruri in viata mai importante decat fericirea? Probabil credeam acum insa stiu ca nu, nu exista lucruri mai importante decat fericire. Pentru cei ce iubesc fericirea e dragostea, pentru cei ce cred fericirea e credinta, pentru cei ce plang fericirea e lacrima care ii elibereaza de durere, pentru cei ce adora soarele fericirea e libertatea de a-l privi. Fiecare are fericirea lui ascunsa, „un ceva” capabil sa-i contureze un zambet pe fata cand trupul lui a uitat ca zambetul nu este un rid, este un simtamant. Azi sunt fericita, nu am fost niciodata mai convinsa de acest lucru. Sunt fericita pentru reusesc sa traiesc „acea clipa” in fiecare zi. Sunt fericita pentu ca imi respect fericirea, o savurez curajoasa si constienta de ea, fara a ma gandi la maine ar putea sa aduca o eventuala naruire a ei. E drept, sunt clipe cand simtamintele imi amortesc si revine teama sadita de viitor in mine. Atunci alung teama cu un zambet, zambetul pe care credinta mi-l sugereaza, nadajduiesc ca totul va fi bine. Ma intreb unde e acea fiinta trista si sobra care am fost? Ma privesc in oglinda si nu o gasesc. Oara a murit? Da. Fericirea a ucis-o. Ce am facut oare in toti acesti ani fara fericirea aceasta care ma inunda? Cum am putut trai o zi fara sa-mi zambesc in oglinda, sa privesc pe cer si sa ii multumesc Dumnezeului care ma vegheaza pentru fericirea pricinuita. Dar de unde atat fericire? Din mine. O aveam dintotdeauna inauntrul meu, am fost mereu cea care sunt acum insa am lasat locul alteia in mine din cauza fricii si incertitudinilor, nu stiam cu sa ii dau drumul, cum sa o eliberez din captivitatea la care o supuneam. Te intrebi poate ce e fericirea mea? Iubirea, iubirea e fericirea care a omorat-o pe cea care niciodata nu am vrut sa fiu, dar am fost. De cateva luni traiesc o metamorfozare totala, e incredibil cum am atatea resurse in mine, e incredibil cu reusesc sa ma schimb in fiecare zi, sa fiu mai mult fericita ca ieri si mai putin fericita ca maine. Nu am inteles fericirea, nu ii inteleg realul motiv, pentru ca pe langa iubirea mai trebuie sa existe si un alt motiv, pe care poate il inteleg dar il tainuiesc savurand existenta lui. Inteleg insa ca trebuie sa o traiesc, trebuie sa ma metamorfozez si sa ii ingaduiesc fericirii sa ma schimbe. Nu stiu daca toti cei din jur observa fericirea mea, desi subtilitatea nu ma caracterizeaza, insa interesul fiecaruia dintre ei e, ca al tuturor oamenilor, scazut. Oamenii se preocupa de propria fericire, uitand sa o caute in cel de langa ei. Insa eu ma descopar in fiecare zi uimita, descopar um om care nu am crezut ca exista, o fiinta care imi era straina pana acum, desii traisem in acelasi corp. Descopar o faptura plina de viata, o faptura care face ce simte rareori ce trebuie, o faptura care nu se gandeste la maine, la eventuale esecuri, la consecinte, motive, regrete, o faptura care s-a maturizat intelegand ca trebuie sa-si accepte si sa-si iubeasca varsta si copilaria care inca zace in ea, o faptura care s-a maturizat invatand din nou sa fie copil. Sunt o faptura care a invatat sa traiasca, reusesc sa traiesc fiecare clipa pana la saturare, reusesc sa rad si cu rasul meu colorat sa amuz pe cei carora li se par o fiinta dulce invaluita in misterul unei copilarii dedicate in totalitate vietii, ambitilor si viitoarei cariere. Realizez ca doar cei care sunt fericiti sunt capabili sa dea fericire, si simt nevoia carnala de a zgaria trupurile celor din jur cu fericirea mea, de a-i ameti cu credinta mea in viata, de a-i inconjura cu dragostea mea. Diminetile imi par splendide acum, aerul ma imbata, pasi imi sunt mai usori si in druml spre liceu ma afund in fiinta celor care imi taie calea incercant sa ii descos, urmand ca dupa cateva clipe sa dau verdictul fericirii sau nefericirii lor, fapt ce ma amuza teribil. Invat sa-i fac pe cei din jurul meu sa zambeasca glumind, vorbind adesa pe intelesul tuturor, trecand prin toata registrele limbii, lasandu-ma condusa de intuitia pe care nu credeam ca o posed. E atat de frapant sa ii vad zambind, sa-i simt fericiti sau macar in cautarea fericirii in preajma mea. Drumul spre casa e la fel de placut, insa de data asta ma pierd in privelistea din jurul meu, privesc cerul si port conversatii banale sau profunde cu cel care s-a nimerit sa imi insoteasca pasii pana acasa. Cand imi zaresc casa, ma apuca o pofta teribila de mancare, grabesc pasii, nu uit niciodata sa ma stramb cand trec pe langa cele trei geamuri care marcheaza fatada stanga a casei si cand sunt in pragul usii apas energic pe clanta si zambesc. Mananc in graba, ma arunc pe pat si sunt gata sa imi continui istovitoarea fericire. Alerg in birou. Citesc, invata, cobor, imi beau mereu cana de lapte, savurez ciocolata sa ma afund in pachetul de pufuleti in timp ce las sentimentele sa iasa din mine, scriindu-ti. In pragul dupamesesi pornesc spre sala de antrenament, si imi continui fericirea, pentru ca antrenamentele imi intensifica mai mult aceasta fericirea prin satisfactia cunoasterii propriilor limite. Ma grabesc spre casa si dau buzna in birou cu un chef nebun de vorba si cu tot atata fericire in mine. In clipele in care ma cuprinde indoiala, am recunoscut sincer si existenta acelor clipe, pentru ca existat clipe cand imi pun la indoiala propria fericire, ma privesc in oglinda si caut in mine motivele fericirii mele. Gasesc repede adevarata ei cauza, doar acel ceva ( e un cineva de fapt) care o pricinuieste este constient de asta, in rest pentru ceilalti raman o fericita neinteleasa. Curand, comentariul unei colege m-a emotionat, mi-a spus dezinvolt "Esti atat de schimbata in ultimul timp, atat de fericita pari!”. I-am zambit, eram fericita si faptul ca si ceilalti am observat schimbarea mea m-a magulit, recunosc. M-a magulit pentru ca socotesc aceasta schimbare drept una in bine, socotesc ca aceasta fericire a adus pacea in sufletul meu si ma socotesc responsabila sa-i ajut pe cei din jur mai putin fericiti, sa descopere fericirea din ei, sa se descopere pur si simplu. Nu sunt capabila sa ii fac fericiti, nimeni nu poate face pe cineva fericit doar persoana iubita, dar sunt capabila sa-i ajut sa descopere fericirea, sa uite absurda ideie ca fericirea trebuie inteleasa, fericirea trebuie doar traita. Recitesc ce ti-am scris si constata incapacitatea mea, incapacitatea caracteristica tuturor oamenilor, de a-mi ilusta fericirea. Niciodata nu voi putea sa descriu cu exactitate ceea ce simt, pot insa sa sugerez, si sa recunosc dezinvolt ca in ciuda abandonului mi se face frica uneori de atat fericire. Poate de aceea o scriu, sau incerc sa o sugerez, poate in inconstientul meu anticipeaza niste clipe de tristete covarsitoare, care cu tot optimisuml meu stiu ca le voi trai si pe care chiar imi doresc uneori sa le traiesc. Durerea inobileaza si durerea ma invata sa fiu fericita. Din anticiparea asta se naste dorinta de avea marturia propriei mele fericiri scrisa, care imi va servi drept scut importiva tuturor motivelor care ar putea sa imi zdrobeasca fericirea. Nu-mi doresc fericirea permanenta pentru ca atunci voi uita sa o apreciez, imi doresc doar sa nu uit niciodata sa traiesc ”acea clipa”, imi doresc sa ma abandonez mereu fericirii asa cum o fac acum, sa nu uit ca fericirea e aici atat timp cat mai este o farama, cat de mica de viata in mine. Imi promit ca voi imprastia fericirea mea, Dumnezeu sigur mi-o daruieste cu un scop, imi promit ca voi da din pacea mea celor care au nevoie. Continui deci sa fiu fericita, continui sa ii multumesc fericirii ca ma inunda, continui sa implor iubirea sa-mi dea intelepciunea necesara, continui sa cred ca pacea ma va ajuta sa trec peste toate obstacolele vietii si imi va transforma suferinta in invataminte, continui sa am credinta, continui sa-mi silesc viata sa-mi accepte abandonul, pentru ca stiu ca fericirea imi va fi mereu alaturi si cand va veni vremea durerii voi rezista vitejeste in fata suflului acestuia, pentru ca am cunoscut intr-o zi fericirea si am gustat din aroma ei. Pentru ca simtamintele aceastea paradoxale, durerea si fericirea, imi dau puterea de a pasii in continuare pe calea alesa de mine.

marți, 24 noiembrie 2009

Iubesc!




Se pare ca ideeile nu se grabesc sa ma invadeze...Adevarul e ca nici nu am nevoie de ele, nu m-am plictisit niciodata in incercarea de a gasi definitia celui pe care il numesc „eu”. Ai in fata acum adevarata „taina” a scrierii mele care esueaza mereu, dorinta de a descoperi adevaratul „eu”. Stii ce e paradoxal? Ca am inceput dintotdeauna cautarile, dar am facut cu adevarat „primul pas” intelegand de fapt singurul adevar universal fara relativa, iubirea. Invat iubind cine sunt, iubesc invatand sa fiu doar „eu”, invatand ca toate lucrurile se nasc din iubire si se sting sub flacara iubirii atat de patimase a carui prizonieri suntem. Te intrebi acum cu siguranta cum pot eu sa-ti vorbesc despre acest sentiment, cum poate sufletul meu sa hasureze un sentimnt atat de complex cand se loveste continu de propria neintelegere. Iti spun acum ceea ce am aflat de curand, iubirea nu trebuie inteleasa sau justificata, iubirea trebuie lasata prada timpului pentru ca adevarata iubire e rabdarea. Timpul ingenuncheaza doar in fata iubirii, e singura putere capabila sa-l nimiceasca. In fata iubirii timpul e inexistent, adevarata iubire nemasurandu-se in ani, adevarata iubire nu cunoaste limite nici cea mai usoara delimitare in timp, adevarata iubire e rabdarea de a astepta „sa se implineasca”, rabdarea de a astepta persoana care o iubesti sa-ti fie alaturi, adevarata iubire e cea de care timpul fuge las, raul se rusineaza si viata dispare din calea ei spre implinire. Iubirea innobileaza si cel mai nevrednic suflet, iubirea e absolutul din noi, absolut in a carui infinitate se ineaca toti cei care comit imprudenta de a-l intelege. Incerc din rasputeri sa imi ordonez gandurile, insa nu imi este cu putinta sa gasesc o alta „definitie” a iubirii. Realizez de abia acum ca sunt in cautarea unui „imposibil”, iubirea nu este cuvantul, iubirea este trairea din spatele cuvantului. Cand am invatat sa iubesc, am simtit intaia oara ca iubirea e peste tot atunci am hotarat sa pornesc in cautarea ei. Am pasit grabita spre rama veche care incadreaza o poza de demult, un moment menit sa fie transpus in eternitatea, mi-am asezat genunchiul pe podea, am atins sticla rece si am simtit iubirea pe care acea vreme a sadit-o in mine, amintirea unei iubirii. M-am intrebat atunci ce se intampla cu iubirea care ramane? Unde merge? M-am azvarlit trupul spre fereastra sa privesc dansul noriilor care brodau cerul, am deschis usor fereastra, am simtit adierea usoara, ceva a strigat atunci in mine „e iubirea!”. Am inteles atunci ca iubirea e peste tot, iubirea nu dispare niciodata doar apare sub alte forme fiind intr-o continua metamorfoza. Cu o clipa inainte iubirea era acea poza de demult, acum e adierea pe care am simtit-o si curand va fi fragedul boboc de floare care tocmai „s-a nascut”. Iubirea cerului e vantul, iubirea timpului e amintirea, iubirea florii e bobocul, dar iubirea mea, iubirea noastra? Iubirea noastra e intaiul zambet sub bolta diminetii, intaia atingere a degetelor, intaia incruntare a sprancenelor, intaiul „Buna dimineata!”, intaiul pas pe care il facem pe parchetul rece ne strambam si spunem „E prea devreme! Haide sa mai stam un minut in pat!”, iubirea e amanarea, dorinta de a fi impreuna, iubirea e zambetul menit sa curme suferinta celui de langa tine, e mana care nu-ti da niciodata drumul, e tristetea pe care ti-o provoaca cele mai neinsemnate gesturi iubirea e lacrima de pe obraz care cade din neputinta de a oprii suferinta provocata de neintelegerea celuilalt, e suspinul care se naste din reprosul ca nu poti fi fizic langa el cand are nevoie de tine. Iubirea e cel mai banal si mai complex lucru, e cafeaua varsata pe pijamaua lui dimineata, e ploaie care cade pentru a ne curata trupurile, e luna care vecheaza asupra noastra, e rochia alba care rasfata trupul firav, e piciorul fraged care danseaza in intuneric, e bratul puternic care ascunde o fiinta in umbra sa, e ura pe care o simti cand esti ranit, e incapacitatea de a te intelege in eforturile disperate de a fi fericit, e sentimentul contradictoriu care se naste in tine in fiecare moment, e incertitudinea si nevoia de a clarifica, e privirea nostalgica in cautarea lunii in fiecare inceput de seara, e sufletul care asteapta a sa prelungire, e nebunia care nu iti da pace, e durerea suprema pe care o lasi sa te sfasie doarr pentru ca urmatoare clipa sa faci loc fericirii in tine, e motivul pentru care ne certam in fiecare noapte cu somnul, motivul pentru ca imploram noaptea sa fie mai lunga, iubirea e singurul lucru capabil sa schimbe o frantura de viata, dandu-i o multitudine de sensuri si culori.Iubirea e rabdarea de a astepta soare sa rasara in zori, vantul sa iti mangaie fata, marea sa iti spele picioarele, iarba sa se impleteasca sub degetele tale, zapada sa nasca adevarata puritate. Iubirea e rabdarea de a te opune destinului, inghenunchind timpul si pasind peste el.
Am citit ceea ce ti-am scris cu cateva minute inainte. Ce sens au oare toate aceste cuvinte? Sunt fade, sunt lipsite de sens, sunt discutii banale si mizerabile in jurul unui sentiment care nu trebuie inteles, doar simtit. As vrea sa rup pagina acesta. Nu o voi rupe. O voi pastra ca dovata a inconstientei mele, nevoii mele bolnave de justificari. De fapt vroiam doar sa iti spun simplu: IUBESC.